–         De când mă știu îmi doresc asta, m-am antrenat mult pe copacii cei mici, îți spun că pot să o fac!

–         E prea sus, n-ai cum! Unde ai mai văzut tu ursuleț să se cațere așa sus într-un copac? Și aici la margine!

–         Poate s-au urcat și alții dar nu i-am văzut noi! Și dacă nu s-a urcat niciunul așa sus până acum… ar fi cazul să o facă cineva! Și atunci o să mă bucur și mai mult când voi ajunge acolo! Pentru că dacă alții nu pot, nu înseamnă că e imposibil!

–         E prea riscant, crengile sunt cam uscate și se pot rupe și în plus, n-ai văzut câți oameni mișună prin pădurile astea? Știi cât de periculoși sunt oamenii!

–         Nu sunt deloc periculoși! Dacă nu îi provoci cumva, nu-ți fac nimic! Trebuie doar să te oprești, să mormăi calm ceva, să știe că ești urs, apoi să mergi încet înapoi… Oricum, dacă ar fi să stau cu frică de oameni ar însemna nici să nu mai ies din bârlog.

–         Treaba ta, eu îți zic că e o nebunie…

Ursulețul începu cățărarea printre crengile bradului și cu fiecare creangă pe care o depășea ajungea mai sus. De la o vreme, mult prea sus ca să mai poată privi în jos, acolo unde prietenul său plecase de mult, simțind miros de oameni.

Mai avea câteva crengi până când pădurea ar fi rămas cu totul sub el – iar priveliștea spre vale și spre munte s-ar fi transformat într-un vis pe care în mod ciudat poate, mulți urși îl aveau – dar pe care prea puțini aveau curajul să-l transforme în realitate. Dar nu apucă să ajungă în vârful eliberator că zgomotul începu. Îl știa… Se temea de el. Fugise de el de atâtea ori, îi obligase familia să-și schimbe bârlogul de și mai multe ori! Copacul începu să se clatine și sub el, oameni mulți își loveau bețele cu capăt de fier de tulpina cea groasă.

Urma să cadă, copacul și ursulețul cu el și vârful era atât de aproape de el ca și moartea. Ar trebui să coboare, dar spre ce? Ar putea să urce, dar cu ce preț? I-ar fi trebuit o minune, dar el credea doar în minunile pe care singur le putea face. Pentru el și pentru alții. Continuă urcarea…

Ajunse sus, și pentru câteva secunde, sau un minut poate, lumea îi aparținea. Copacul cel mare de care toți se temeau și pe care toți îl respectau, legenda ursului ce se cățărase până în vârf, priveliștea din vale și stânca sub care își aveau bârlogul în partea opusă, cerul mai albastru și mai mare decât îl văzuseră alți urși vreodată, limitați fiind de crengile ce-i împiedicau să-și ridice privirea spre el… Toate îi umpleau inima mai mult decât ar fi putut să o facă orice altceva de acolo de jos. Și pentru asta nu avusese nevoie de altceva în afară de el… și de copacul cel înalt și greu de urcat.

Copacul începu să se încline și în câteva secunde ursulețul simți un gol în stomac și vântul făcându-i ochii să lăcrimeze. Îi inchise.

Văzându-l căzând de la depărtare, prietenul său gândi dezamagit: “i-am zis că e o nebunie și că nu se poate face! Prostul…”

Căzând, ursulețul gândea: “i-am spus că o pot face… nu i-am spus însă ce aș fi dispus să dau pentru asta!” și zâmbi simțind crengile atingându-i blana cu viteză. Se opri pe un copăcel mai mic de pe care se rostogoli până peste un tufiș și apoi rămase întins între ferigi.

“Fructele de pădure sunt atât de puțin importante…” zâmbi el încercând să se ridice… “și ei pentru asta trăiesc…”

…

Ioan Stoenică, septembrie 2009