Cât de mare e luna?

– Tati, cat de mare e Luna? intreba puiul de purice privind spre discul cel alb.

– E foarte mare dragutule!

– Da… dar cat de mare? E mai mare decat urechea stapanului?

– Da, mult mai mare!

– Mai mare decat coada?

– Mult mai mare!

– Hmm… dar cat de mare?

– Pai… eu nu stiu fiule, noi suntem niste purici amarati, nu am parasit niciodata spatele acesta de caine, de unde sa stim noi despre Luna? Uite… daca vrei, am putea sa-l intrebam pe stapan.

– Daaa!!

– Domnule caine… domnule caine!

– Ce, ce e? Intreba cainele putin iritat de trezirea cea brusca.

– Domnule caine, puteti sa ne spuneti, din vastele dvs cunostinte, cat de mare este Luna? Stim ca dvs sunteti mult mai mare si mai puternic decat noi si prin urmare trebuie sa stiti mai multe… ati umblat mai mult, ati vazut si auzit mai mult…

– Cat de mare e Luna zici? Pai… e adevarat ca eu din cativa pasi parcurg o distanta mai mare decat voi din 1000 de salturi inainte si inapoi, dar… pana pe Luna nu am ajuns…

– Pai si nu stiti cam cat de mare este? O fiinta asa superioara ca dvs trebuie sa stie!

– Nu, cred ca ar fi mai bine sa intrebam o fiinta si mai superioara!

– Pe cine?

– Pe stapanul meu.

A doua zi, cei doi purici calare pe urechea cea dreapta a cainelui se indreptau dornici de cunoastere spre baiatul cel vesel.

– Baiatule! striga cainele cu un latrat, ne poti spune cat de mare e Luna de pe cer? Noi suntem niste biete animale, dar tu esti un om, oamenii au puteri mult superioare noua.

– Luna? E mare cat o tigaie din bucatarie, raspunse copilul razand.

– Nu, sunt sigur ca e mai mare decat o vedem noi, spuse puricele putin dezamagit de raspuns.

– Pai… eu n-am stat niciodata sa-mi pun astfel de intrebari… haideti sa il intrebam pe tata, el trebuie sa stie.

– Da, cu siguranta un adult trebuie sa stie ce diametru are Luna, adultii sunt fiinte superioare…

– Cat are Luna? de unde sa stiu eu fiule, eu ma ocup de acte si documente, nu de prostii din astea. Dar daca vrei sa afli cat de mare e Luna… putem intreba o fiinta mult superioara noua. Haideti cu mine!

Si cele 5 fiinte una mai superioara decat alta se indreptara spre coltul camerei, acolo unde pe un perete, o icoana acoperita de praf incerca sa straluceasca in razele timide ale unui soare, ce parea sa o caute in fiecare clipa.

– Fiinta superioara, spuse tatal baiatului, spune-ne, cat de mare este Luna? Nici nu termină bine de tastat www.google.ro – diametrul lunii, ca rezultatul ii si aparu pe ecran.

– 3470 km… eh, uite atât are Luna voastra! spuse tatal.

– Multumim, strigara toti in cor si plecara inapoi, multumind in gand fiintei superioare cu ecran colorat ce le luminase mintile.

– Tati?

– Ce e puiut?

– Mai am o intrebare! spuse puiul de purice.

– Ce, vrei sa stii cat de mare e Soarele acum?

– Nu. As vrea sa stiu… ce e dragostea si ce trebuie să fac pentru ea?

– Ei puiut… pentru asta trebuie sa intrebam o fiinta mult superioara noua! Si se indreptara inca o data spre urechea cainelui…

Ioan Stoenică

luna plina, groapa ruginoasa, apuseni

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cât de mare e luna?

  1. Oana zice:

    Da, pai cam asa iubim si noi, cum am invatat de pe google, de pe net sau de la tv de mici. Vrem nu vrem inconstientul nostru a absorbit si absoarbe zi de zi ca un burete astfel de imagini deformate despre dragoste si nu numai care ne fac pe zi ce trece sa ne indepartam tot mai mult de noi insine, de dragoste si adevar (de icoana aceea prafuita uitata pe perete cum ai spus tu). Cu astfel de imagini (de modele) ne hranim si ne programam copiii de mici, in loc sa-i hranim cu dragostea noastra si sa mai fim noi exemple vii pentru ei. Uite un link Ioan, este o emisiune in care un specialist (Virgiliu Ghorghe) explica exact fenomenul: http://www.youtube.com/watch?v=wZvu-LFlnFU. Frumoasa poveste :)!

    Apreciază

  2. Cristina Marinache zice:

    Și eu mă gândesc uneori că suntem ca niște furnici chinuite într-un mare univers.( Asta ca să nu zic purici.) Ne „învârtim” zi de zi ca să supraviețuim, dar n-avem timp pentru sufletul nostru. Vorba cântecului de la Holograf. Când ne „facem timp”, constatăm că am rămas în urmă cu hârțoagele sau alte treburi pe care le avem de făcut și ne trag alții de mânecă și ne mai dau sarcini suplimentare.(„Îți mai permiți să visezi la cai verzi pe pereți?”) Eu mai visez la cai verzi pe pereți, mai „pierd” vremea și mergând pe jos în loc să iau autobuzul, mai casc gura pe la vitrine, mai privesc și Luna și mai „sar” hârtiile pe care le am de făcut. Altfel aș sta mereu bosumflată.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s