Toate drumețiile pe munte au lecții să ne învețe și cunoștințe cu care să ne îmbogățească. Dar unele ies parcă mai mult în evidență decât altele – mai ales de la un punct încolo.

La început, primele excursii pe munte sunt poate cele mai pline de învățăminte, asimilezi informații noi cu găleata, dacă te interesează să înveți. Dar și dacă nu! Vrei nu vrei, pe munte înveți! Despre munte, despre tine, despre oameni și viață… Lucruri importante, nu?

După ce ai fost însă mult pe munte, ceea ce înveți nou devine mult mai subtil, de finețe. Devii mai atent la detalii, începi să afli lucruri noi despre plante și faună, despre mersul lucrurilor, nu mai pierzi timpul întrebându-te ce fel de rucsac sau de bocanci ar fi mai potriviți pentru un anumit traseu – pur și simplu mergi, trăiești! Inspiri nu doar aer curat, ci cumva… un aer încărcat de tot ce înseamnă munte. Parcă nu mai iei aerul așa, fără să-ți dai seama că respiri, parcă devii mai conștient că acel aer vine cumva din procesul de respirație al muntelui. El expiră, tu inspiri… și toate sunt legate între ele – chiar și tu, simplu trecător pe poteci.

Se întâmplă însă uneori să uiți cât de importantă e pregătirea și atenția la ceea ce faci – poate cu atât mai mult atunci când ai impresia că știi bine ce faci. Pe măsură ce experiența crește, înțelegi mai bine la ce poți să renunți, ce e cu adevărat important, ce poți lăsa acasă și ce nu trebuie uitat. Dar poți ajunge să te simți atât de confortabil cu mersul pe munte încât să pleci la drum fără să conteze prea tare ce iei cu tine și ce lași acasă.

Mi s-a întâmplat uneori să plec pe munte fără să acord prea multă atenție echipamentului, știind că dacă am bocanci, un briceag, o lanternă și o haină în plus, mă pot descurca, orice-ar fi. Asta și pentru că am avut grijă să nu ajung în situații dificile, până acum. Dar trebuia să se întâmple la un moment dat și ceva mai greu, care să-mi amintească felul în care merg de fapt lucrurile.

Așa a fost și această ieșire din Bucegi – o ieșire relativ ușoară, că doar mergeam, aș putea spune, în „curtea din spatele casei”. M-am obișnuit atât de mult cu Bucegii, încât nu m-am gândit că ar mai putea să-mi facă vreo problemă. Și nici nu mi-au făcut. Dar atitudinea aceasta nu e deloc una bună – și am înțeles asta mult mai bine cu această ocazie.

În ultima vreme am constatat că am o problemă în privința Bucegilor: au prea multe trasee! Sunt plini de trasee, iar eu am devenit atât de nehotărât încât uneori am pierdut o grămadă de timp neștiind ce să fac – pe ce potecă să apuc. Poți merge în atâtea direcții, încât uneori ajungi… să rămâi pe loc! Nici nu e neapărat ceva rău asta. Dar uneori îți poate face probleme.

În seara dinaintea plecării nu știam dacă vom face excursie de o zi, sau de două zile. Excursie de o zi însemna bagaj foarte ușor – ceea ce permitea parcurgerea unui traseu mai lung, mai amplu. Mă gândeam să urcăm pe Valea Albă, un traseu nemarcat, spectaculos, pe unde Ilinca nu mai fusese. Descoperise ea cu altă ocazie că Bucegii au într-adevăr cu ce se mândri, după ce a văzut partea dinspre Bran (zona Țigănești, Bătrâna, Valea Doamnele, creasta Balaurului etc), dar am zis să-i întăresc această observație mergând cu ea pe un traseu… diferit. Unul care să solicite un pic și mâinile, nu doar picioarele. 

Am fi putut apoi coborî pe Valea Morarului – una din cele mai frumoase văi din Bucegi – era timp într-o zi. Dar de ce să ne grăbim? Hai mai bine să ne bucurăm și de un apus și un răsărit pe munte, văzute dintr-un loc spectaculos!

Totuși, canicula de afară ne-a făcut să ne gândim că ne va fi prea cald în cort și că am putea să nu mai luăm cortul, ci să facem bivuac undeva pe iarbă. Adică să dormim doar cu sacii de dormit, pe izoprene, în aer liber, cu ochii la stele. Interesantă idee! Dar ce ne facem cu insectele? Hai să luăm măcar cortul interior – adică ăla cu multă plasă de țânțari. În felul ăsta reducem greutatea, dar suntem și protejați de insecte.

Dar dacă plouă? Hmm, hai mai bine să luăm folia de sol și tenda de ploaie, fără cortul interior! Greutate redusă și protecție în caz de ploaie! Saaau, am putea să luăm doar folia de sol, pe care, în caz de ploaie, o putem folosi cumva ca acoperiș. Aș fi mers pe varianta asta, dar nu am găsit folia de sol – aceea care se pune separat, sub cort. Nu știu pe unde am pus-o, dar nu am găsit-o. O fi ea pe undeva prin casă, că de pierdut nu am pierdut-o.

Prognoza meteo anunța ploaie abia pentru ziua 2, după prânz – când noi oricum voiam să fim deja jos, deci nu ne-am făcut prea multe griji în privința ploii, așa că am plecat doar cu cortul interior. N-am mai luat nici primus, am luat cam puțină mâncare, am luat doar sacii, izoprene, un polar și o pelerina de ploaie și un tricou de schimb fiecare. Abia sus pe munte mi-am dat seama că am plecat în pantaloni scurți, fără să iau și pantaloni de dormit cu mine. Am luat o singura lanternă, că vara oricum nu prea e folosită (e ziua lungă) și am lăsat acasă folia de supraviețuire care mi-a trecut prin mână.

Astfel am pornit dimineață spre Valea Albă cea însorită.

Abia așteptam să intrăm în pădure! Umbra aceea era o binecuvântare, chiar dacă zăpușeala din aer se simțea și acolo – accentuată de urcuș. Frumoasă pădure!

După vreo 2 ore eram în firul văii, în zona La Verdeață. Frumos loc! Un loc unde faci cunoștiință brusc cu o vale abruptă, mărginită de pereți înalți de stâncă.

Și unde, constatăm cu surprindere, încă exista zăpadă! La asta nu ne-am așteptat! Pe firul văii, undeva mai sus, se vede o limbă mare de zăpadă, acoperită de pământ. Colțari nu aveam la noi, așa că pentru scurtă vreme am fost în dubiu dacă vom putea avansa în sus pe firul văii. Dar nu aveam nimic de pierdut dacă încercam. Așa că am urcat.

Am fost surprins să văd că există apă pe-aici – de obicei valea e secată. Zăpada și căldura se întâlneau în aceste zile, transformându-se împreună într-un fir de apă răcoros, care ne-a însoțit până mai sus de jumătatea văii. Mulțumim!

A fost foarte util și plăcut să ne stropim din când în când pe față, dar și să putem să bem din cei 4 litri luați de jos, știind că putem realimenta pe parcurs. Pe platou nu sunt izvoare, deci apa de aici a fost tare bună!

Am ajuns și la zona cu zăpadă maro – pe care se putea merge destul de ușor, datorită pământului ce o acoperea. Ce a fost însă cel mai interesant aici a fost tunelul creat sub stratul de zăpadă. O adevărată galerie, peșteri cu tavan de zăpadă și cascade subterane. Sau mai bine zis… subzăpadă. Într-una din grote am și coborât – era chiar friguț acolo!

Si cateva secunde de filmare:

Super interesante aceste grote, dar trebuie mers cu grija pe deasupra lor – sa nu se surpe podul de zapada cu tine!

Urcușul a fost lung, îngreunat și de căldură, ajutat totuși de norii ce făceau umbră și de stâncile ce făceau mersul mai interesant. Util pe aici mi-a fost si obiectivul cu unghi larg, Tokina 11-16mm, primit cadou de la Adrian – un urmăritor din SUA al emisiunii mele, pe care îl puteți vedea în episodul 22. Obiectivul wide mi-a permis să cuprind într-o singură imagine mult mai bine abrupțimea și înălțimea pereților.

Pe poienile abrupte de pe margini pășteau liniștite și vreo 5 capre negre..

Am ajuns pe platoul Bucegilor dupa vreo 5 ore de urcat. Aici ne-a așteptat un vânt răcoros și o atmosferă încețoșată la depărtări. Nehotărâți despre ce vom face mai departe, am pornit spre vârful Omu.

Aveam însă în cap o idee pe care voiam să o punem în aplicare de data asta – că aveam ceva timp la dispoziție: să scriem undeva, mare, din pietre, titlul emisiunii mele: „Pe poteci, spre inima ta!”. Trebuia să fie un loc ușor vizibil de pe poteca marcata Babele – Omu, unde e cel mai mare trafic de turiști – și destul de mare ca să poată fi citit cu ușurință. Asta însemna să fie și un loc cu suficiente pietre.

Am crezut că l-am găsit în Valea Ialomiței, sub Mecetul Turcesc – dar pietrele albe nu erau chiar așa disponibile pentru a fi mutate, precum păreau de sus. Ne-am chinuit însă o oră și jumătate pentru a scrie doar prima parte a titlului – și aia cam micuță. Nu e deloc treabă ușoară! Eh, poate facem cu altă ocazie continuarea, când merg cu mai mulți oameni – să fie mai clar despre ce e vorba.

Pe lângă noi au trecut și doi turiști din Suedia, cărora le-am oferit informații despre traseele din zonă. După care am urcat înapoi în Șaua Văii Cerbului, pentru că se făcuse destul de târziu – ora 17.

Cu toate astea, nu ne puteam hotărî ce să facem mai departe: să mergem la Omu și să coborâm pe Valea Cerbului, de unde să urcăm încă o oră ca să punem „cortul” pe Brana Mare a Morarului? Sau să coborâm pe Valea Morarului și să punem cortul undeva pe un tăpșan cu priveliști frumoase? Sau să mergem spre refugiul Bătrâna? Pâna la toate locurile ar fi fost nevoie să mai mergem vreo 2 ore – și parcă nu mai aveam prea mult chef de mers, mai ales de urcat. Greu e să te hotărăști când ai la dispoziție atâtea variante!

Problema nu era neapărat că ne prinde noaptea pe potecă, lucru ce începea să pară plauzibil, problema era că cerul se înnegrise destul de serios – și noi nu aveam cortul întreg la noi. Trebuia gândit în perspectivă. Dacă aveam timp să mai ajungem în Sinaia până la ora 22, pentru a prinde ultimul microbuz, probabil am fi coborât de pe munte. Dar nu aveam timp pentru asta, indiferent pe unde am fi mers – așa că urma să rămânem pe munte. Dar unde?

Am ajuns la cabana Omu, cabană unde revin de fiecare data cu bucurie, măcar pentru a bea un ceai cald delicios. Și unde cabaniera ma recunoaște de fiecare dată și mă primește cu zâmbetul pe buze, mai ales după ce am ajutat-o vara trecută să ducă în cabană marfa lăsată de elicopter la circa 50 de metri depărtare.

Noi eram în continuare indeciși. Norii se adunasera deja pe creste, așa că varianta de a merge spre vreunul din cele 2 refugii, aflate la 2 ore distanță, nu prea îmi mai surâdea. Nu voiam să fim expuși pe vreo culme, daca venea ploaia, era mai bine să fim pe o vale – chiar dacă refugiile ne-ar fi protejat mult mai bine de ploaie. În plus, a doua zi voiam să ajungem cât mai repede la oraș – deci era de preferat să fim pe partea cu Prahova.

La starea mea de neliniște și nehotărâre a contribuit mult faptul că nu aveam cortul întreg la noi. Mi-a părut rău că nu l-am luat întreg – caz în care puteam să-l punem mult mai liniștiți undeva, chiar și mai sus. Fără cort, la altitudine mai mare era riscul să simțim și frig peste noapte (în cort e mai cald un pic, mai ales pentru că nu e vânt).

Așa că am început coborârea, pe la ora 18, pe Valea Cerbului. Foarte târziu – până în Bușteni se fac vreo 4 ore. Dar noi nu aveam oricum ce să mai facem în Bușteni la ora aceea. Am coborât destul de în viteză, cu gând că ne hotărâm mai jos unde dormim. Deja mă gândeam că, în caz de ploaie, vom fi nevoiți să folosim cortul interior pus invers – adica folia de sol să fie acoperiș, iar noi să dormim lângă vreo stâncă, pe iarbă. Mă gândeam chiar cum putem să fixăm mai bine cortul… cu susul în jos! O latura lipită de sol, fixată cu cuiele din dotare, iar alta mai sus, fixata cumva cu bețele de trekking – astfel încât să iasă un acoperiș.

Când am ajuns la intersecția cu poteca nemarcată, mă gândeam că aș putea să fac un efort pentru a-i face Ilincăi o bucurie, și să urcăm încă o oră până la locul de cort pe care-l știam. Un loc spectaculos, unde eu dormisem cândva o noapte.

Ilinca și-ar fi dorit să mergem acolo, că așa zisesem inițial, când am plecat de acasă (și credeam că vom sta cu ochii la stele, nu la nori negri). Dar entuziasmul ei nu ținea cont și de faptul că în depărtare se auzeau deja niște tunete înfundate – iar cerul nu părea deloc pașnic. E bună o atitudine pozitivă și optimistă, dar trebuie avut grijă! Doar pentru că îți dorești să nu plouă și ai impresia că nu va ploua, nu înseamnă că așa și este.

Ilinca mi-a zis la un moment dat că ea nu crede că va ploua – și pentru o clipă am fost tentat să o iau în serios. Mă gândeam că poate știe ea vreun secret citit în nori, învățat de cine știe unde. Și chiar am zis, nu prea convins, să urcăm spre locul de cort. Asta însemna să dormim pe o culme destul de expusă, fără vreun loc ferit în care să te adăpostești în caz de probleme – de aceea ideea nu mi se părea prea bună. Dacă nu era risc de ploaie și fulgere, atunci mergeam liniștit până acolo.

Mai aveam de coborât vreo 2 minute până la intersecția cu poteca nemarcată. Am coborât cu gând că vom urca pe acea potecă. Dar nu ne-am urnit bine din loc că a și venit un tunet puternic, tradus în limbajul nostru cam așa: „stați cuminți undeva în vale, nu aveți ce căuta pe creste acum!”.

Mie mi-a fost de ajuns. Am înțeles mesajul din prima și am zis clar că gata, mergem altă dată la locul de cort spectaculos – cândva când să avem și cort cu noi! Așa că am grăbit pasul la vale, spre un adăpost dărăpănat pe care l-am ochit de sus. Știam poiana aceea, dar nu mai știam în ce stare e adăpostul. O poză făcută cu zoom ne-a spus că oricum va fi mai bine acolo decât sub vreun brad, la nasul ursului – așa că am pornit într-acolo.

Am ieșit din poteca marcată și am urcat pe o potecuță pe care o știam pentru a ajunge în poiana fostei stâne. Pe potecuță am găsit și o grotă sub o stâncă, arăta chiar bine – nu ne-ar fi plouat acolo. Dar fix în fața ei era o balegă de urs, așa că nu ne-am oprit.

La căsuța cu senzații.

Primii stropi nu au întârziat să apară – dar au așteptat totuși să ajungem la bordei. Ne-am strecurat pe potecuța făcută prin urzici, fără să ne mai pese că ne urzicam și am ajuns lângă căsuță. Un adăpost din lemne, cu acoperișul lipsă, cu o ușă dărăpănată care abia se ținea în picioare și cu două băncuțe de lemn în interior. Una mai scurtă și una mai lungă, pe care se putea dormi. Un schelet de căsuță, pe pereții căruia se mai găseau totuși câteva haine de plastic.

Ce senzație plăcută am avut când am intrat acolo și am văzut cum arată! Nu conta că pe jos e noroi, că sunt urzici peste tot, că acoperișul e format din câteva șipci de lemn. Era minunat!

Am scos rapid cortul din rucsac – adică partea din cort pe care o aveam la noi și am fixat-o cât de cât de cuiele din jur, pentru a forma un acoperiș. Am acoperit astfel băncuța cea lungă, pe care urma să dormim, pe care am pus momentan rucsacurile. Și a început ploaia. Au început fulgere care făceau norii roz și tunete care răsunau dintre stânci, iar stropii plăcuți de la început s-au transformat în rafale puternice care udau totul în jur.

Doar băncuța noastră rămânea uscată, iar noi eram cuprinși de o bucurie care m-a luat prin surprindere atât de plăcut! Bucuria de a fi ajuns într-un loc fantastic, atât de pierdut într-o sălbăticie pe care Valea Cerbului nu mi-a arătat-o parcă niciodată atât de intens și de spectaculos.

Un adăpost improvizat atât de frumos, scos parcă dintr-un volum Cireșarii. Eram pe la 1700 metri altitudine, la intrarea în Valea Priponului, în zona în care zadele anunță apropierea pădurii și poienile alpine se termină prin tufele de zmeură și de jnepeni.

Era o emoție interesantă pe care nu o mai trăisem de ceva vreme, o combinație de nerăbdare și surprindere, relaxare mentală bruscă și siguranță, dar mai ales… o bucurie mare pentru simplul fapt de a fi în acel loc. Fix acel loc! Așa cum era el!

O stână întreagă, un refugiu, un cort, nu ar fi produs emoțiile acelea! Era adăpostul dărăpănat, cu scândurile lui rare, cu urzicile ce intrau prin pereți, cu crestele înalte și stâncoase ce se vedeau prin acoperiș, era dimensiunea aceea mică a căsuței – care te făcea să fii atât de aproape de natura din jur – oferindu-ți în același timp un sentiment minunat de siguranță – chiar dacă ușa stătea să cadă.

Dacă aveam mai mult loc, aș fi țopăit probabil de bucurie, dar așa a țopăit doar inima în mine, pentru că gratiile din coaste ce o țineau închisă o lăsau totuși să fie atât de aproape de ceva atât de frumos – la fel cum gratiile de lemn ale bordeiului dărăpănat ne permiteau să ne simțim atât de aproape de o natură dezlănțuită.

Poate că apropierea și eliberarea se fac în trepte, renunți mai întâi la zidurile de piatră, apoi la cutia de metal și la gardurile bine făcute… și mai păstrezi doar un gard șubred care să stea între tine și ceea ce iubești – sau te sperie. Și apoi, fiind atât de aproape de ceva atât de frumos și intens, vei reununța în cele din urmă și la ultima scândură, pășind în necunoscut cu încrederea că tot ce este acolo, nu îți vrea răul – ci doar respectă legile după care a fost creat. Cu cât le înțelegi mai bine, cu atât mai mult te poți îndepărta de adăpostul unde ai impresia că ești în siguranță – și poți păși în ceva mult mai mare decât tine, din care faci însă parte și tu.

Păstrând emoția aceasta plăcută, am început să ne organizăm un pic. Am pus pelerinele pe noi – ca să putem să ieșim de sub folia de cort fără să ne udăm prea tare. Nu era frig. Surprinzător, dar era chiar plăcut – chiar dacă eram în pantaloni scurți și tricou. Parcă ar fi fost o ploaie caldă de vară!

Am ieșit un pic afară pentru a pune pe acoperiș un plastic găsit pe-acolo – să ajute și el folia de cort să-și facă treaba. Folia de cort avea însă o problemă – era fixată în așa fel de cuiele din jur încât făcea un pic de vale, unde se aduna apa. Peste noapte exista riscul să se verse pe noi toată apa strânsă pe acoperiș, așa că am mai meșterit la ea ca să nu ne facă probleme. Mi-a părut iar rău că nu am găsit folia aceea de sol separată, dar și că nu am luat măcar folia de supraviețuire. Puteam să improvizăm un adăpost mult mai bun cu ele.

Momentan însă era ok, iar noi stăteam înghesuiți pe băncuța cu marginile ude, admirând prin tavan turnurile de stâncă.

În ce loc ne aflam! Ce decizie bună să venim aici și ce potrivire că ploaia ne-a făcut să ajungem în acest loc. Dacă ar fi început cu 15 minute mai târziu, ne-ar fi prins pe versantul opus al văii, undeva mult mai sus. Ce tunet cu dedicație și mesaj ne-a trimis în acel punct de răscruce, când nu eram hotărâți în ce parte să mergem! Frumos s-au combinat toate pentru a ajunge noi aici – în unul din cele mai frumoase și spectaculoase locuri în care am dormit vreodată. Un loc plin de emoții.

La început m-am întrebat dacă chiar suntem feriți de fulgere aici, când vedeam cum se fac norii roz din când în când. Dar apoi am zis că dacă până acum căsuța nu a ars, nu s-o întâmpla acum minunea. Cerul avea o nuanță foarte interesantă – atât cât puteam să vedem de sub acoperiș. Era o lumină caldă care intra totuși pe vale, prin vreo portiță pe care norii o uitaseră deschisă. Soarele nu apusese încă, așa că atmosfera era plină de o lumină interesantă, uneori caldă, uneori rece…

Am scos și mâncarea pe care o mai aveam, o conservă de pește în sos tomat – delicioasă, niște brânză de capră cu pâine și niște biscuiți – și am mâncat acolo pe băncuță, la lumina lanternei agățate între scânduri, în singurul loc uscat din imensitatea udă a Văii Cerbului. Am păstrat și pentru dimineață niște biscuiți, apoi punga cu mâncare am agățat-o pe exteriorul bordeiului, de acoperiș. Dacă o vrea ursul, să o ia de acolo – fără să ne trezească pe noi.

Pe scândurile din jur mișunau păianjeni – și am zărit unul care arăta destul de suspect. Pe ăsta chiar nu-l voiam în sacul de dormit! Așa că mi-am dat pe picioare cu spray anti țânțari și căpușe, poate o avea și ăla vreun efect.

Mi-am amintit fragmente și din ce-mi povestea tata când eram mic, despre cum l-a prins noaptea prin Bucegi fără să aibă nimic la el – și a găsit un adăpost de lemn, o stână probabil – cu o varză pe masă. Bună și o varză, când nu ai altceva de mâncare la tine! Lui i-a fost frig atunci, fără sac de dormit – dar nouă ne-a fost bine. Acum e mult mai ușor să ai cu tine tot ce-ți trebuie, se găsesc de toate!

A turnat cam o oră – cu momente de întețire fix când voiam să ieșim la toaletă sau să mai fixăm vreun plastic pe acoperiș. Până la urmă am schimbat poziția foliei ce ne acoperea, am înclinat-o mai mult, în sens invers – cu panta spre exteriorul băncuței. Așa se scurgea toată apa, dar stăteam noi mai înghesuiți sub ea. Am pus-o în această poziție înainte să ne întindem în sacii de dormit, când oricum nu mai aveam nevoie de spațiu să stăm în fund pe bancă.

Băncuța avea două scânduri solide, suficient de lungi, dar cu o gaură de 10 cm între ele – fusese acolo o bârnă de lemn care se rupsese. Încăpeam amândoi întinși, dar doar dacă unul stătea pe o parte, nu pe spate. Cred că lățimea era un pic mai mare decât lățimea unui izopren. Ilinca s-a așezat la perete, stând pe o parte, iar eu pe spate, la margine. Că eu am somnul destul de atent și nu cad din pat. Ulterior m-am întors pe burtă, că mi-e mult mai comod așa.

Ilinca a ațipit cât eu am pus o imagine pe facebook, descriind pe scurt aventura la care eram părtași. Am observat că oamenii se bucură de postările în direct, de pe munte – și e plăcut să împarți un pic din bucuria muntelui și cu alții, chiar și în felul ăsta. Oricum, cele mai multe aspecte rămân mereu nespuse, pentru că ele pot fi doar trăite, nu citite.

Apoi oboseala ne-a cuprins pe amândoi și am început să dormim. Adică eu am început, că Ilinca a dormit destul de neîntoarsă. Eu aveam însă nevoie să mă întorc, pentru că îmi amorțea când o mână, când un umăr, când gâtul sau spatele. Nu mă deranja să mă răsucesc așa, prin somn – de odihnit oricum mă odihneam. Și-n plus, puteam să mai trag astfel cu urechea la sunetele de afară.

Am dormit cu lanterna în mână, ca pe vremuri (de fapt pe vremuri dormeam cu ea pe cap) – am zis să o am pregătită în caz că aud pași pe lângă noi. Acum vreo 6-7 ani stăteam cu emoții peste noapte, mă trezeam des să inspectez zgomotele de afară. Acum ascultam cu interes, fără frică, orice zgomot aș fi auzit. Dar îmi place că pot dormi așa, cu urechile ciulite, pregătit să reacționez în caz de nevoie.

Era ușor să ascult cât timp nu ploua. Dar pe la 01:30 a început o nouă rundă de tunete și rafale de ploaie, care ne-a trezit. Dormisem vreo 2 ore, dar sunetul ploii – atât de puternic și de aproape – nu se putea să nu mă trezească. M-am întrebat dacă acoperișul nostru va rezista, dar nu m-am deranjat să verific. Am avut sentimentul că e totul în regulă, chiar dacă plouă. Pe sacul Ilincăi ajungeau câțiva stropi, care cred că ricoșau de undeva, dar chiar și așa, a fost bine. A fost plăcut, a fost cald, chiar și în pantaloni scurți și cu sacul desfăcut.

După aceea nu a mai plouat și am dormit destul de bine, chiar și cu amorțelile de rigoare, până dimineață.

…

Eu m-am trezit pe la 6, bucuros să văd că soarele a început să bată pe creste și gâdilat la urechi și de cântecul păsărilor din jur. Știți cum e să vă treziți cu păsări care cântă? E tare frumos! Iar asta se poate întâmpla mai ales când dormi în sau lângă pădure – nu pe creste.

Am pus bocancii și am ieșit printre urzicile încă ude, profitând de atmosfera caldă și de jocul norilor pe creste pentru a face câteva fotografii. În special cu bordeiul nostru, pe care cu siguranță nu îl vom uita. A fost un loc incredibil pentru a petrece o noapte. Nu a fost chiar hotel de mii de stele, pentru că a fost înnorat – dar de mii de flori, da!

Poate cândva o să urc acolo cu vreo 3 metri pătrați de plastic mai gros, să îi fac un acoperiș mai calumea. Ar fi un refugiu tare bun, plasat într-o zonă unde ar putea prinde bine unor drumeți, dacă ar fi refăcut un pic.

Ilinca a mai dormit o vreme, lăfăindu-se acum pe toată banca. Eu am dat jos acoperișul nostru și l-am pus la uscat pe un bolovan mai mare, unde bătea deja soarele.

Într-o parte se vedeau stânci dinspre Coștila…

În altă parte creasta Morarului, cu turnurile ei…

Si noi, in adapostul primitor, cu bagajele imprastiate peste tot, ca sa se usuce ce era de uscat.

Splendidă dimineață! Nu am stat însă mult, norii și ceața se adunau iar în jurul nostru și noi voiam oricum să ajungem cât mai devreme jos – că mai aveam treabă.

Am început coborârea prin pădure – o pădure pe care am găsit-o atât de frumoasă, așa… umedă și încețoșată. Unul din motivele pentru care m-am putut bucura mai mult de acest traseu a fost chiar faptul că l-am făcut din două bucăți!

De obicei, coborârea de la Omu pe Valea Cerbului se face într-o singură zi – și e lungă tare! Dacă ai și urcat în aceeași zi, e clar că ajungi destul de obosit pe-aici – poate cu talpi dureroase sau cine știe cu ce stare. De aceea e mai greu să te bucuri de acest traseu la coborâre. Acum însă, odihniți, cu forțe noi, plini de entuziasmul dat de ceea ce trăisem, am putut simți altfel și pădurea aceasta. Tare frumoasă, pustie, că era vineri dimineața, cu aspect luxuriant uneori, cu ferigi si tufe dese, fagi sau molizi bătrâni și o liniște din aceea plăcută, cu sunet de păsări.

Când am ajuns în Bușteni a început ploaia – și muntele rămăsese învăluit de nori groși. Probabil băncuța unde am dormit era acum udă și bordeiul nu avea să mai vadă drumeți prea curând. Pe el însă îl vor vedea mulți, pentru că experiența a fost atât de interesantă și plăcută încât m-a făcut să scriu acest jurnal. Și poate cândva, cine știe… va avea și el parte de puțină atenție din partea oamenilor, care să-l ajute să îi ajute și pe alții, poate și peste mai mulți ani de-acum încolo.

Despre ce e de învățat dintr-o astfel de aventură parcă nu aș scrie… lăsând emoțiile să atingă suficient de mult încât să trezească în oameni și o conștiința utilă despre ce e bine și ce nu, atunci când pleci pe munte. Echipamentul necesar drumețiilor nu este un moft, dar cât de bine te descurci cu el sau fără el, depinde tot de tine. Bocancii nu urcă fără tine pe munte, deși tu poți merge fără ei – dar unele lucruri te ajută mult mai mult decât altele.

În căutarea emoțiilor nu trebuie renunțat din prima la ajutorul rațiunii și nu trebuie uitat că muntele, ca oricare alt aspect al vieții de altfel, nu îți este nici prieten, nici dușman. Muntele este așa cum este, cum poate să fie – și nu va ține cont de prezența ta atunci când își manifestă existența. Dar tu o poți face, pentru binele tuturor.

…

Ioan Stoenică, 1 august 2015

”Text înscris în concursul Reading Mountains 2016 organizat de cătreAECO România sub egida Convenției Alpine”