Astăzi în tren, în spatele meu erau două țigănci (cu fuste și toate cele), împreuna cu un copil de vreo 2 ani. Una probabil era mama celeilalte, că era mai în vârsta, iar mama copilului avea vreo 19 ani. Copilul mai plangea uneori, mama incerca sa-l linisteasca, mai și tipa la el un picut, dar incerca si sa-i cante un fel de nani – nani…
Dupa puțin timp, fata cea tânără, mama, m-a rugat sa-i citesc de pe telefon un mesaj primit de la orange, sa ii confirm că s-a incarcat cu credit cartela. I-am spus că da și ea mi-a mulțumit și și-a cerut scuze că m-a deranjat, într-un mod foarte politicos. I-am spus ca nu-i nicio problemă.
Apoi eu mai butonam la laptop, fata m-a întrebat cât e ceasul și dacă știu câte ore mai face trenul până la București. I-am răspuns cu aproximație, că nu știam și iar mi-a mulțumit politicos și și-a cerut scuze că m-a deranjat.
Între timp, copilul mai venea uneori între scaune și se uita curios la mine – așa că m-am întors și i-am zâmbit și l-am mângâiat pe mânuță. Era foarte drăguț, chiar dacă un pic murdar și cu nasul curgând. Mi-a zâmbit și el înapoi, că știți că de multe ori zâmbetul e ca și căscatul, se ia atunci când vezi pe cineva lângă tine zâmbind. Deși la el era o reacție naturală și atât, nu vreo reacție venită neapărat în urma a cine știe ce bucurie sau tragedie, nu am putut să nu mă întreb oare de câte zâmbete are parte copilul ăsta? De câte gesturi de tandrețe și de înțelegere?
A treia oară când fata a venit să mă întrebe ceva și iar și-a cerut scuze că m-a întrerupt din lucru, m-a cucerit! Nu o vedeam la față, că se întindea printre cele două scaune și eu eram cu spatele și cu laptopul în brațe, mai mult auzeam ce zice decât o vedeam. Dar m-a făcut să zâmbesc și să am așa, o mare admirație pentru ea…
Pentru că mi-a vorbit de fiecare dată cu atâta gingășie în voce și cu o politețe din aceea venită din suflet, că așa este omul ăla, nu că așa a fost învățat să mulțumească și să roage frumos. Era atât de delicată în exprimarea ei simplă, că dacă nu aș fi văzut-o, aș fi crezut că e vreo măicuță de la o mânăstire, așa de cald și gingaș vorbea. Într-un fel care mie îmi transmitea cumva și starea ei de stingherire (exista cuvantul asta?) – o simțeam așa, dorind să afle niște chestii, dar temându-se să nu cumva să deranjeze prea mult cu asta… Având totuși capacitatea de a-și depăși această teamă pentru a afla ce o interesa.
Asta e bine de ținut minte ca lecție de viață, că de multe ori renunțăm la noi, la nevoile și dorințele noastre, din teama de ceilalți – de ce ar spune sau simți ceilalți… și nu e nevoie să facem asta, fiecare este responsabil pentru el însuși din punctul ăsta de vedere. În funcție de cât de stabil ești tu cu tine, cei din jur te afectează mai mult sau mai puțin. Nu e în funcție de cât de răi sunt oamenii, e în funcție de cât de capabil ești tu să înțelegi și gestionezi lucrurile.
Copilul făcuse ceva murdărie pe jos cu niște pufuleți, vărsase ceva, n-am văzut, dar au venit controlorii și s-au luat de ea, că uite ce mizerie a făcut, ce „țigănie e aici!”. Ea a spus, parcă un pic râzând, că de fapt nici nu e țigancă, e unguroaică. Și apoi, foarte calmă și păstrând aceeasi atitudine prietenoasă și gingașă, le-a răspuns că o să curețe ea pe jos…
Pe alte scaune mai erau niște bărbați, care comentau și ei la adresa fetei, că ce mizerie, că nu știu ce… După puțin timp, poate ca să nu mă mai deranjeze pe mine, i-a întrebat pe ei cam cât mai face trenul până la București. Și i-au răspuns. Chiar și la a doua întrebare, nu mai știu care – una la fel de simplă. Și i-am simțit că, deși răspundeau destul de rece, nu mai aveau parcă tonul acela disprețuitor… Și m-am gândit că poate și pe ei i-a înmuiat tonul ei gingaș – și cât de tare este să poți să fii așa, când în mod clar lucrurile nu-s deloc ușoare pentru tine (din cauza noastră, a celor din jur). Și cât de mult poți schimba atitudinea sau starea unui om, prin prezența ta. Dacă ești o prezență pozitivă, oamenii din jur vor percepe mereu asta. Și în funcție de cât de evoluați sunt ei, vor aprecia și se vor bucura de asta, sau se vor înverșuna și mai tare.
E ușor să privești superficial, doar la aspectul exterior, la fel cum este foarte ușor să judeci bazându-te doar pe suprafețe. Interioarele nu sunt la fel de ușor de văzut, că dacă le-am vedea, ne-am da seama că suntem în principiu făcuți cam la fel – și atunci când urâm, când jignim, când disprețuim ceva la alții… simțim de fapt toate astea pentru noi înșine cumva – pentru ceva ce este (și) în noi. Dacă frumusețea stă în ochii privitorului (și așa este), atunci la fel stau lucrurile și când vine vorba de urâțenie. Așa că înainte de a vedea urâțenia din jur, întreabă-te unde sunt ochii care văd acea urâțenie și unde se formează imaginea pe care o vezi, mai reală sau mai distorsionată, dacă nu în creierul tău?
Exterioarele pot să difere mult, dar la interior, oricât de unici ar vrea ego-ul nostru să ne creadă, suntem făcuți din același material. Nucleul e același, doar învelișul diferă. Și da, personalitatea, gândurile, preferințele, chiar și cultura sau religia fac parte din înveliș. Sunt lucruri care ni s-au adăugat nouă în funcție de mediul în care am trăit sau ceea ce am reușit să acumulăm pe parcurs. Dar ceea ce era în noi de la început e fix la fel la toată lumea. Așa că e stupid să judeci și să disprețuiești ceva ce este și în tine. Dar succes cu asta!
Mai corect ar fi să înțelegi care sunt și de unde vin diferențele, să le accepți lângă tine sau să nu le accepți, dar să pricepi că omul respectiv e mai mult decât atât – decât un înveliș. Ar trebui (dacă am putea, ce bine ar fi!) să iubim oamenii pentru nucleu și să încercăm măcar să îi acceptăm cu orice înveliș ar avea, dacă de iubit nu putem. Dar să nu mai confundăm învelișurile cu necleele. Pe unele nuclee s-au depus straturi mai groase de greutăți, răutăți, lipsă de educație sau iubire, nu e vina lor. Putem să ne oprim la a vedea lipsurile, sau am putea să facem mai mult de-atât. Dar cum, când suntem de fapt și noi plini de lipsuri, nu?
Când am coborât, copilul dormea în brațele ei. Înainte să apuc să-i zâmbesc eu primul, ea mi-a zâmbit parcă mulțumită și i-am zâmbit și eu. I-am dat un pachet de biscuiți, că altceva nu aveam. Dar am vrut să simtă că, deși foarte probabil a avut parte de mai multă atitudine negativă la adresa ei, nu toți oamenii sunt la fel. Și felul în care ea este, cel puțin cu oamenii necunoscuți, va atinge și o va ajuta mereu.
Cum suntem noi pe de altă parte…
…
Ioan Stoenică, 15 septembrie 2015
Tot din categoria „oameni din tren” este si aceste text:
https://ioanstoenica.com/2014/06/02/am-cunoscut-un-om-cu-potential-mare-de-sinucidere/
ps: sper ca pozele inserate în acest articol să vă ajute să înțelegeți mai bine ideile din text!
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
E frumos mesajul pe care il transmiti dar lucrurile nu sunt zen chiar totdeauna.
Fata aceea era doar un „cameleon”. Folosea singura ei „arma”. Daca nu s-ar fi adresat celor interpelati in felul acela atunci nimeni nu i-ar fi raspuns (poate doar altcineva ca tine).
Doar priveste la tot ceea ce se intampla in jur: vorbe…vorbe…vorbe – toate frumos rostite si alcatuite, toate promisiuni, si din pacate, de cele mai multe ori, toate minciuni spuse frumos, numai cu intentia de a atinge scopul vizat.
Mai degraba tu esti exemplul de urmat: sa fim oameni cu oamenii de langa noi, no matter what, dar cu atat mai mult cand macar ni se adreseaza frumos.
Mira-m-as sa fi adunat ceea ce a varsat copilul pe jos! Daca era asa simtitoare ar fi stres imediat ce s-a imprastiat, nu ar fi lasat pe jos, ostentativ as spune. Ca nu era acasa la ea, unde poti sa amani unele „operatiuni” atat cat te lasa constiinta. Si asta e o forma in care putea arata ca are consideratie fata de cei din jur. (De ce ostentativ? Apa varsata pe jos, e apa varsata pe jos pentru toti. Sucul la fel, si, in plus, se lipeste intr-un mod neplacut de picioare. Se intind usor peste tot mai ales cand ai un copil mic. Mancarea … Dar, a scapat usor spunand ca „o sa adune”. ) Adica, iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti, dar nu numai pentru ce ai nevoie: vorbesc frumos ca sa mi se raspunda; fac mizerie dar nu conteaza ca il doare ochiul pe cel care o vede, o sa promit frumos ca o voi curata, zambesc pentru ca o sa mi se zambeasca inapoi, sau macar nu o sa fiu trecuta cu vederea.
Repet, e frumos mesajul pe care il transmite textul tau, daaar, cred ca nu vrei sa stii zambetul din capul celei care l-a inspirat.
ApreciazăApreciază
You are missing the point 🙂 Textul nu este despre o anumita persoana, o fata numita X care este nu stiu cum si face nu stiu ce. Sigur că este posibil ca ea să fi fost o bună actriță, sau poate o profitoare care a învățat cum să manipuleze oamenii, sau poate chiar era sinceră, dar în restul timpului sau cu alți oameni se poartă oribil – nu știm asta. Dar cu ce ajută și pe cine ajută să privești lucrurile în felul ăsta? Tocmai asta e chestia, noi nu mai știm să apreciem părțile bune din oameni, pentru că suntem prea orbiți de cele rele – care, în cazul ăsta, nici măcar nu sunt evidente – sunt doar presupuneri. Cu alte cuvinte, preferăm să presupunem ce e mai rău despre o persoană, să îi scormonim dedesubturile pentru a-i descoperi părțile urâte, ca să ce? Cine vreodată va beneficia de asta? De o astfel de viziune asupra vieții si oamenilor? Doar ego-ul nostru, care nu poate să accepte că cineva poate fi mai bun ca noi, sau că el are părți negative – și atunci încearcă să se auto-valideze căutând și în alții orice părți negative poate găsi.
Pe mine nu mă interesează cum era acea persoană în restul timpului. Eu am luat strict ce am văzut (nu ce mi-am imaginat) – și am preferat să apreciez asta. Să am în mine un sentiment de admirație și bucurie, nu unul negativ. Care variantă crezi că poate duce la o schimbare în bine? Să vedem mereu părțile negative (ale oamenilor, ale vieții), sau să încercăm să le apreciem pe alea bune? Și care atitudine crezi că ar putea influența în bine pe cei din jur? Să îi criticăm mai mult, să le căutăm urâțenia, sau să îi apreciem pentru ceea ce e bun la ei?
Textul nu vorbeste despre o fata X. Textul este despre noi insine. Despre cum suntem noi, fiecare dintre noi. Eu, Ioan, tu – Simona etc. E despre un mod de a vedea lucrurile: judecand dupa aparente sau incercand sa cunoastem mai mult, punand mai mult accent pe ce e pozitiv decat pe ce e negativ etc. Dar e mult mai ușor să ne uităm la alții cum sunt, decât să ne uităm la noi.
Observă în comentariul tău în ce fel te-ai luptat să scoți în evidență posibile părți negative dintr-un om… care nu ți-a făcut nimic 🙂 De ce? Ce bine poate aduce asta si cui? Și observă că deși nu ai scris nimic despre tine, se pot totuși citi foarte multe în acest sens în comentariul de mai sus 🙂 Așa că, la fel ca la orice text al meu, e mult mai util ca fiecare să se privească pe el însuși, nu personajele din text sau alți oameni 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Singurul lucru negativ pe care i l-am pus de la mine era zambetul ala pe dinauntru din final. In rest, ce am scris eu poate fi doar o varianta in care poate fi perceput personajul din pilda ta. Si, mi-o asum. Dar, daca zici ca nu despre personaj e vorba, ci despre atitudine in general, inseamna ca eu am fost cârcotașā.
Poate tot incercand sa vad si vazand numai binele din tot si toate am ajuns sa gandesc si in felul āsta.
ApreciazăApreciază
Din nou un articol excepțional! Mi-a adus aminte de o întâmplare destul de recentă din gara orașului meu, din Pașcani. De obicei se perindă pe acolo țigăncile cu fustele lor de strălucesc mai tare ca soarele și puradei care cerșesc: „Fata/Doamna, dă-mi un ban,dacă nu… te scuip.” Și uite așa așteptând eu autobuzul, venise o femeie de vreo 50 de ani, micuță, slăbuță, cu un ditamai rucsacul în spate, îmbrăcată ca vai de ea. A venit la mine și tot încerca să îmi spună nu știu ce…nu am înțeles-o, parcă îmi vorbea în altă limbă. Din toată povestea am deslușit ceva de Cluj (cred că venise de prin partea aceea), de un cuțit, că ”tot a fost tăiat” (nu știu cine), și-mi arăta cum. În fine, era total incoerentă și bănuiesc că o fi suferit vreo traumă. Am încercat să o înțeleg. Limpede nu judeca… . A făcut de mai multe ori semn spre cer, cum că o să facă Dumnezeu dreptate.
Ei, între timp numai bine văd că se apropie două țigănci, tot așa, una bătrână, una tânără (bănuiesc că îi era noră sau fiică) cu doi copilași. Deja dădusem ochii peste cap, metaforic vorbind, când mă gândeam că o să mai stau vreo 15 minute pe lângă ele; văd că intră în discuție cu respectiva femeie, care se tot plimba de colo-colo, parcă fără să știe nici ea cu ce scop. La un moment dat văd cum țiganca, cea în vârstă, îi întinde 5 lei, dar femeia.. nimic, nu vrea să primească sub nicio formă. Țiganca insistă să-i ia ”în Numele Domnului” și-i puse banii în mână. Stăteam, mă uitam și nu-mi venea să cred. Imediat o văd și pe țiganca cea tânără că iese din magazin cu o franzelă și o pungă cu ceva și o poftește să mănânce. Iar se împotrivi femeia dar până la urmă se lăsă înduplecată. A mâncat până la urmă ca un lup flămând.
Uite așa am mai primit o lecție. Din cauza prejudecăților și a lucrurilor rele cu care suntem învățați, creierul, puterea de judecată parcă se blochează. Vedem în fața noastră un om/un lucru pentru care asociem ceva negativ și ne blocăm. Nu mai vedem mai departe. Devenim bănuitori, după cum spunea Nicolae Steinhardt. Ne pierdem noblețea și încrederea datorată nobleții, cu care putem pătrunde în unicitatea și frumusețea lucrurilor. Devenim bănuitori și acesta este unul dintre cele mai mari și urâcioase lucruri cu consecințe atât asupra noastră, cât și a celor din jur…dar mai ales asupra noastră.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt și ei oameni, păcat că preiau adesea mai ales obiceiurile rele de la părinții lor.
ApreciazăApreciază
Inca o intamplare cu o tiganca: intr-o zi mergeam eu fericita prin oras transmitand fericire prin zambet si privire tuturor celor din jur care erau deschisi si dispusi sa o primeasca, fara discriminare fata de cersetori sau tiganci, ca de la nucleu la nucleu 🙂 Au fost multe reactii dragute care m-au facut sa ma simt si mai bine, dar marcanta a fost reactia unei tiganci: dupa cateva momente de contact vizual zice cu convingere si zambet: „Ce frumoasa esti!” Uau, de la o tiganca!? De fapt, de ce nu? Pana la urma acel nucleu e in toti, mai mult sau mai putin ingropat de frustrari si de mecanismele de autoaparare dezvoltate in urma interactiunilor negative, de rautati si lipsa de iubire, cum ai zis tu. Si sunt sanse mari ca acel nucleu sa fie accesibil daca reusesc sa inspir omul in acest sens 🙂
Seara frumoasa!
ApreciazăApreciază
Hehe, thx for sharing! 🙂 Da, daca reusim sa atingem acel ceva bun din interiorul oamenilor, toti oamenii au capacitatea sa reactioneze pozitiv si sa scoata ceva bun din ei. Dar intai trebuie sa facem noi asta, e mult mai la indemana 😀
ApreciazăApreciază
Am citit articolul de 2 ori. Foarte frumos scris, foarte sensibil subiectul. Mai ales in vremurile astea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
După mine aveți cu toții dreptate, inclusiv Simona în primul comentariu. Adevărul o fi pe undeva pe la mijloc, talerele balanței stau în echilibru, iar fiecare dintre noi va influența acest echilibru prin atitudinea pe care o va manifesta, funcție de mulți factori : caracter, temperament, experiență, conjunctură. Important e să împrăștiem sămânța binelui cu convigerea că pe ici, pe colo va rodi.
ApreciazăApreciază
Farasa ma refer la stiuatii concrete, „pilda” care m-a incantat are,cred eu, doua morale: Vorba dulce mult aduce si Gura bate c…l.
ApreciazăApreciază