Cum face caprioara?

Asadar e aproximativ ora 12 la pranz, vineri 29 mai 2009, si imi dau seama ca programul pentru sambata s-a schimbat… Ceea ce inseamna ca nu mai „trebuie” sa stau aici, ci as putea pleca undeva…

Ora 14, Gara de Nord. Personalul e aglomerat cum nu am vazut niciodata ca cel de la 06 sa fie, dar am gasit un loc. Si pentru mine, si pentru rucsacul meu cel voluminos…

Ideea suna cam asa: ora 17:30 sunt la Azuga, incep sa urc pe Culmea Sorica pana unde reusesc sa ajung pe creasta (muntii Baiului), apoi pun cortul, ca a doua zi sa ajung pe varful Neamtu, cel mai inalt din muntii Baiului. Cu alte cuvinte, sa fac cea de-a doua jumatate de creasta, cea pe care nu am apucat sa o fac acum cateva saptamani cand am fost.

Inainte de a pleca la gara am analizat pe fuga harta in format electronic luata de pe www.carpati.org si mi-am notat cateva puncte de reper… pentru ca nu am harta in format tiparit. Nu-i nimic, odata iesit in creasta ma orientez la fata locului…

Ajung insa la fata locului, cu 20 minute intarziere si cu o ploaie de iti vine sa te bagi in pat langa soba… Nori cenusii se vad deasupra muntilor si peste Bucegi si peste primele culmi impadurite ale Baiului, dar asta nu ma sperie… Am mai urcat pe ploaie, important e sa ajung in creasta sa gasesc loc de cort… un loc sigur de cort… Muntii Baiului sunt plini de ursi si de lupi…

Pentru ca nu am mai fost niciodata prin Azuga cu gand sa urc, intreb niste oameni aflati la o terasa ceva de traseu… Dornici sa imi fie cat mai de folos, se inghesuie care mai de care sa lase paharul de bere sa imi spuna ca nu e vreme de urcat pe munte, ca ploua, ca e ceata, ca sunt ursi si lupi, ca mai bine ma opresc in oras si urc a doua zi… Reusesc cu greu sa scot de la ei si cateva informatii folositoare, astfel incat aflu ca soseau duce pana la baza partiei Sorica, pe care se poate urca pana in creasta, asa, de-a dreptul… de acolo, imi spune unul din localnici, trebuie sa tin spre dreapta… nu spre stanga, precizeaza exemplificandu-mi ca si cand el s-ar afla pe creasta, ci spre dreapta…

Soseaua are cam 2,5 km pana la baza partiei, pe care o zaresc pe partea dreapta verde si abrupta marginita de padure… Traversez un pod metalic apartinand unui hotel, trec pe langa masinile de teren de inchiriat si ajung la baza pistei. Acopar mai bine rucsacul cu pelerina proprie, imi pun si mie gluga gecii mai pe urechi, scot betele de trekking si pornesc la deal…

Ma grabesc, sa nu ma vada cineva la ora 18:30 ca urc pe munte si sa ma cheme inapoi, asa ca obosesc destul de tare in primele 10 minute. Apoi ultimele case ale orasului raman in vale fara sa se mai vada, si eu urc mai linistit de acum… Ploaia s-a transformat in lapovita, iarba e uda iar gluga cea rosie nu ma lasa sa aud prea bine ce se aude in jur… Sunt inconjurat de padure si din stanga si din dreapta, si trebuie sa fiu atent la orice zgomot suspect… Desi mai multe zgomote suspecte am facut eu… vorbe fara sens (LA LA LU HA HA etc), cateva versuri, betele de trekking lovite unul de altul – orice zgomot suficient de puternic pentru a fi auzit de un urs nestiutor ce ar fi vrut sa scoata capul din padure chiar acum…

Lapovita se transforma in zapada… Sunt cam la 1300 de metri altitudine si ninge ca in povesti… fulgi mari, mari de tot, cad asa cum nu au mai cazut de mult pentru mine, si iarba incepe sa devina alba… Pe masura ce urc, iarba incepe sa nu se mai vada, acoperita fiind de zapada, iar floricelele galbene si mov devin de acum prizoniere ale paturii cazute din cer din senin… E o imagine minunata, sa vezi zapada presarata de floricele galbene ce abia se mai zaresc pe sub ea…

Ajung in creasta, depasind putin nivelul padurii… Abia astept sa pun cortul, chiar daca nu am urcat decat vreo 50 de minute… Un drum pare sa faca stanga, unde cred ca se gasea un hotel sau o cabana in capatul superior al pistei de sky, iar in dreapta acelasi drum (posibil de ATV) urmareste ceea ce pare sa fie o creasta golasa dincolo de care nu vad nimic… E viscol, totul e alb si nu vad la prea mare departare. Nu stiu daca sa fac stanga sau dreapta, asa ca ma sui putin in punctul cel mai inalt sa incerc sa vad ceva… Ceea ce se si intampla, in valea din fata mea, deci in partea cealalta a crestei, observ probabil o stana… Nu apuc sa o observ bine, ca ma si observa cativa caini de acolo din vale, care pornesc latrand spre mine… Ma dau inapoi ca sa nu ma mai vada, gandindu-ma ca poate nu mai urca dealul pana la mine, dar nu am noroc. Patru caini nervosi vin cu viteza spre mine… Ma opresc, strang mai tare betele de trekking in mana si incep sa vorbesc cu ei… nici foarte autoritar (mi-e lene si sunt satul de caini), nici prea moale, incercand sa ii imbunez cumva… Parca ar merge, dar parca nu, unul negru cu dintii cam galbeni se apropie latrand puternic la jumatate de metru de mine… I-as da un bat peste bot dar mi-e ca il intarat si mai rau… Un altul se apropie din dreapta si ma simt inconjurat din trei parti… Am doua bete dar nu pot privi in acelasi timp si in stanga si in dreapta, asa ca incerc sa ma dau mai in spate ca sa ii fac sa vina in fata mea, unde ii pot vedea… Ma intrebam de ce oare nu s-au dus ceilalti in spatele meu, daca tot vroiau sa ma inconjoare… Pentru ca in spatele meu e o ruptura de teren cam de 1 metru inaltime, care imi blocheaza inaintarea… Nu vreau sa sar, sa fac miscari bruste, asa ca incerc sa ocolesc incetisor, pana ajung la un loc unde sa pot cobori in acea vale, de unde si venisem de fapt… Reusesc sa fac asta, sprijinindu-ma cu ajutorul betelor de trekking extrem de folositoare, si urmez poteca ce facea dreapta… Cainii latra inca la mine de sus din deal si ma urmaresc pentru inca niste metri, apoi, dupa ce se simt multumiti de ei insisi ca au tinut la distanta presupusul hot de oi, se intorc la treburile lor… Ma gandesc ca numai cu grija de caini nu mai stateam eu pe munte printre ursi, dar pe de alta parte ma simt parca mai in siguranta stiind ca daca ar fi un urs, ar sari cainii la el… sau la mine…

Merg asadar spre dreapta pana ajung pe un alt varfulet de unde nu vad nimic… E viscol puternic si nu am manusi, frunze mari de flori necunoscute sunt acoperite de zapada, nu contenesc sa apreciez incaltarile mele de vara Salewa Viper Pro XCR, care datorita Gore-tex-ului isi fac totusi datoria destul de bine (nu imi ingheata inca picioarele si nu le simt ude – lucru la care contribuie desigur si sosetele speciale Quechua). Geaca Quechua insa e uda leoarca, cel putin la exterior, dar pentru ca si maieul Quechua e ud din cauza efortului de la urcus, simt tot mai tare nevoia sa pun cortul (Quechua) si sa ma bag la caldurica… Sa nu mai spun ca imi e foame!

salewa

Sunt asadar pierdut prin zapada, vad doar padurea in spatele meu si o alta padure in valea din fata mea, ceea ce nu imi inspira deloc siguranta pentru a monta cortul acolo… As merge in continuare pe drumul acela pe care il puteam intui, dar daca el ma indeparteaza de creasta, nu e bine. Se facea stanga sau dreapta din varful partiei? Nu stiu. Privind acum harta, cu siguranta as fi facut stanga.

Ma suna tata sa imi spuna ca maine s-a anuntat vreme proasta pe munte, cu descarcari electrice si ploi, sa nu plec pe undeva in caz ca aveam de gand… Il scutesc de grijile pe care si le-ar fi facut daca ar fi stiut ca deja sunt pierdut pe munte prin viscol, si ii zic ca nu plec maine pe nicaieri, apoi ma gandesc ce sa fac… Pot pune cortul, as avea un confort de moment oferit de caldura de a fi uscat si a avea sac de dormit, dar apoi? Apoi nu as dormi deloc toata noaptea, cu urechile ciulite si inima cat un purice sa simt ursul sau lupul sau cainii cand se apropie… Sunt prea aproape de padure, daca eram mai sus pe creasta m-as fi simtit mai in siguranta…

E inca lumina afara, e ora 19:45… as putea sa ma intorc la Bucuresti. Mai gasesc eu un tren sau un microbuz, si acasa fac o baie calda, mananc ceva bun si dorm linistit…

Ma gandesc si ca a doua zi vremea va fi la fel, deci nu voi putea urca mai departe oricum, si atunci nu are rost sa petrec o noapte inutil de riscanta aici… Dar toate argumentele pro sau contra coborarii au contat prea putin atunci cand o dorinta total fara legatura a preluat controlul asupra mea… de fapt era o legatura, aceeasi constatata si de revelionul acela… Dorinta unei imbratisari e atat de puternica atunci cand singuratatea te inconjoara atat de infricosator din toate partile… Asa ca aleg imbratisarea in locul… a orice altceva in acest moment.

Imi pun pe cap frumoasa si calduroasa caciula Mammut si incep sa cobor in viteza, mergand mai intai pe o potecuta pe la marginea padurii, cu mainile degerate, pana ies inapoi in partia de sky… de unde, in viteza, cu ajutorul betelor de trekking Quechua si a aderentei incredibile a bocancilor Salewa (sunt asa mandru de ei…) am inceput sa cobor pe unde am urcat cu doar 20 de minute in urma… Cobor in viteza, mai fac cate un zgomot, dar ma simt deja in oras, deja in microbuz, deja facand un dus cald… Pe la jumatatea partiei, cand iarba si-a recapatat culoarea verde si zapada a incetat sa mai cada, din dreapta mea ies din padure doua caprioare… Una m-a vazut imediat si a fugit inapoi, dar alta nu m-a vazut, si a stat 10 secunde nemiscata ca si mine, cam la 20 de metri, pana cand m-a vazut si ea si a fugit in padure… Zambesc, chiar daca in urma mea, in locul unde ele au fugit, aud niste sunete ciudate… un fel de guitat de mistret combinat cu raget de cerb si poate caprioara mancata de lup, nu imi dau seama dar nici nu am intrat in padure sa vad ce se auzea… Oare asa face caprioara?

Ajung la baza partiei dupa 30 de minute (cam 20:15) si pornesc grabit spre centru…

Gasesc statia de microbuz unde schimb maieul ud pe care acum, stand pe loc, il simt mult mai rece, dar pantalonilor nu am ce sa le fac… sunt uzi leoarca, nu sunt pantaloni de munte si asta se simte. Incep sa simt ude si picioarele, zapada si ploaia sigur s-au infiltrat ele pe undeva pana la urma, sau poate faptul ca stau pe loc ma face sa simt mai tare frigul… Astept un eventual microbuz, dar e cam tarziu sa mai vina vreunul, asa ca, stiind de rapidul de la 21:50 ma duc la gara… In gara tremur de frig din cauza pantalonilor si a sosetelor, si rapidul are intarziere o ora… Am citit toate regulamentele si amenzile si ofertele cu privire la CFR…

Ma gandeam… „acu ajung acasa… o sa treaca si frigul, si foamea, si oboseala…” Si asa e, toate trec… Dar… ce ramane? Si… ce urmeaza? Poate lucrurile astea sunt mai importante decat ceea ce trece… toate trec, dar nu multe raman, si ceea ce urmeaza nu e neaparat ceva mai bun… decat daca noi facem sa fie.

Ajuns la 01:20 in Bucuresti, pornesc vitejeste spre casa pe jos, pana in Militari, unde ajung dupa 45 de minute direct sub dus… bucuros pentru o aventura total diferita de ceea ce ma asteptam, dar poate chiar mai plina de invataturi si senzatii…

Spontaneitatea poate fi ceva minunat, dar pe munte e mai bine sa fii pregatit, sa fii informat (traseu, vreme etc), sa pleci si cu capul dupa tine, nu doar cu echipamentul potrivit (care poate lipsi din cauza plecarii in graba)… Poate sunt nebun, dar incerc macar sa nu fiu nesabuit… Si ma gandeam ca e prima oara cand am renuntat, cand am dat inapoi de pe munte… Cand nu am fost suficient de motivat sa merg inainte cu planul, sau cand factorii negativi m-au facut sa dau inapoi… Si ma gandeam ca e minunat ca pot sa fac asta, chiar imi faceam probleme ca eu nu stiu sa renunt, ca nu stiu sa dau inapoi… ceea ce poate de multe ori te face sa duci planul la indeplinire, dar alteori ar putea sa aiba urmari negative… Uneori e mai bine sa renunti, si sa o iei de la capat alta data… din acelasi loc, din alt loc, in acelasi fel, alt fel… Cu aceeasi tinta sau cu una mai mare sau mai mica… Important e sentimentul cu care urci si cu care cobori. Despre sentimentul de pe varf nu va spun nimic, e ceva mult prea personal.

Astept imbratisarea acum.

Multe zile se uita, multe trec fara rost…

Ioan Stoenica, 30 mai 2009.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Cum face caprioara?

  1. Sentimentul pe care l-am avut atunci cand a tb sa renunt si eu la ceva, la un plan, a fost de frustrare, de neputinta. Dar mai tarziu mi-am dat seama ca a fost mai intelept ca am procedat asa. Nu degeaba zice lumea ca planul de acasa nu se potriveste cu cel ..de pe munte (aici) 🙂 Cred ca e bine sa fii in sinea ta pregatit si la mici renuntari sa nu fie deziluzia prea mare (desi la mine nu functioneaza astfel de autosugestii :)) tot ma oftic! )

    Apreciază

  2. simona zice:

    Toată lumea ştie că pentru o îmbrăţişare e nevoie de amundouă braţele.
    Pentru aventura asta: cu o mână – îmbrăţişare, cu cealaltă – una după ceafă!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s