Misiune de Craciun

Uneori e mai multă nevoie de tine în altă parte…

– Ţi-am spus că nu ne duce unde trebuie… ţi-am spus!

– Poate din greşeală… poate nu a ştiut şi…

– Nu! Nu din greşeală! El a… nu mai contează. Trebuie să vedem cum facem să ajungem acolo…

– Poate reuşim să ne strecurăm pe uşă când iese cineva…

– Sau pe geam… dacă lucrăm în echipă, o să reuşim! Avem nevoie de toate forţele pentru asta… Mai vine cineva cu noi?

Dar ceilalţi râdeau de ei…

– Ha ha, aţi înnebunit? Aici v-ar fi mult mai bine, aţi avea tot ce vă trebuie, de ce vreţi să plecaţi?

– Lasă-i, hai să mergem, nu avem timp…

Cele cinci nu aveau mult timp la dispoziţie. Şi misiunea părea una extrem de grea… Nu aveau la îndemână prea multe obiecte care să le ajute, însă una avea o sfoară şi alta un carlig şi o scăriţă… Cu o voinţă de fier, nu le trebui mult până să ajungă pe pervazul ferestrei.

Umbrele pe care le făceau în cameră erau mult mai mari decât ele şi luminiţele colorate ce le înconjurau făceau totul să pară ireal. Lucru adevarat, ele nu existau decât ca personajele unei poveşti…

– Haideţi, ajutaţi-mă să deschid fereastra! Ce noroc că e termopan, se deschide uşor!

Zăpada moale de afară le amortiză căderea, şi urmele lor îşi făcură apariţia în spatele curţii. Fugeau cât puteau de repede, lăsându-le pe celelalte la locul lor, unde le era cald şi bine – în timp ce ele înfruntau gerul pentru a ajunge acolo unde era cea mai mare nevoie de ele.

Trecură foarte aproape de coteţul câinelui, dar acesta le privi mirat şi se culcă la loc. Şi ajunseră în stradă. Nu erau departe, dar dacă cineva le-ar fi văzut, misiunea lor ar fi dat greş! Şi nu puteau accepta asta. Dacă nu îşi îndeplineau scopul, s-ar fi pierdut şi pe ele, undeva pe drum.

Şanţul de pe marginea străzii le oferea un ascunziş bun, astfel încât reuşiră să avanseze câteva case mai la vale. Încă puţin… Coborâră o vale abruptă şi ajunseră în curtea cea nouă. Se strecurară pe lângă toneta paznicului şi se apropiară de uşă.

– Nu vom intra niciodată pe aici, e încuiat şi până mâine nu mai iese nimeni afară!

– Nu avem timp până mâine, trebuie să intrăm acum!

Una din ferestrele de la etaj era deschisă..

– Haideţi, trebuie să ne căţărăm prin copacul ăsta. Dacă folosim sfoara şi cârligul, vom reuşi să ajungem până la creanga aia! Si apoi putem să sărim pe pervaz!

Zis şi făcut. După multe eforturi, multe julituri, ude şi murdare, ajunseră într-o cămăruţă întunecoasă. Uşa era întredeschisă, aşa că ajunsera în hol şi apoi în cămăruţa din centru, unde se simţea respiraţia mai multor persoane care dormeau. Păşind încet, se aşezară în locul gol menit lor, dar care nu ştia că ele trebuie să vină, apoi se liniştiră.

Se făcu dimineaţă şi în casa pe care cele cinci o părăsiseră era gălăgie mare. Copiii se sculaseră şi văzând jucăriile de sub brad, tăbărâră pe ele.

– Mie îmi place asta mai mult!!

– Mie asta!

– Eu o vreau pe asta!

Strigau şi se băteau pe jucăriile multe şi frumos strălucitoare, împingându-le şi aruncându-le de la unul la altul. Jucăriile erau vesele, credeau că au găsit cei mai buni stăpâni, care să ştie să le aprecieze. Dar copiii aveau multe jucării… Moşul fusese darnic cu ei în fiecare an, ba şi cu alte ocazii, nu doar de Crăciun.

– M-am plictisit de maşinuţe şi trenuleţe, cine vine să ne jucăm Need For Speed la Playstation?

– Eu, eu! strigau ceilalţi…

Şi jucăriile rămâneau singure aruncate într-un colţ – acolo unde un munte de alte jucării aşteptau înfrigurate şi fără speranţă, întoarcerea copiilor.

– Uneori se întorc… spuse un roboţel cu ultima picătură de baterie.

În centrul de plasament unde cele 5 jucării ajunseseră, micuţilor nu le venea să creadă. Pentru prima oară, sub bradul lor se aflau nişte jucării adevărate şi nu cele de carton făcute de nea Mihai, pe care le iubeau totuşi atât de mult. Le priveau cu ochii strălucind şi nu îndrăzneau să se apropie mai mult.

– Ce frumoase sunt…

– Asta ce e? întrebă una din fetiţe văzând nava spaţială.

– Haideţi să le dăm nume, vreţi? Şi pe urmă putem să avem grijă de ele, ca şi când ar fi copiii noştri.Ne jucăm cu ele, le curăţăm… uite ce murdare sunt!

– Da! Da! strigară toţi în cor. Şi pe urmă le facem cunoştinţă şi cu ceilalţi!

Lângă fereastră, una din fetiţe privea către cer zâmbind… Fulgi mari cădeau, ca şi când lacrimile de bucurie ale unor îngeri îngheţau în drumul lor către Pământ şi fetiţa privea, cu năsucul înroşit de frig, un spectacol ce părea mai frumos ca niciodată…

– Mulţumesc…

 …

 Ioan Stoenica, decembrie 2007

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Misiune de Craciun

  1. seedone zice:

    Ei, uite ce se potriveste povestea ta cu filmul pe care tocmai ce l-am vazut eu. Un alt raspuns, as putea spune. Sau o completare. „Wide Awake” e filmul si spune povestea unui copil care il cauta pe Dumnezeu. Il si gaseste. Ca si fetita ta, pare-se…
    De-abia astept sa ninga.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s