– Ce frumos scrii, imi place foarte mult!

– Asta pentru ca folosesc sentimente, nu cuvinte. Pentru ca pun suflet… Stii, a trebuit sa trec prin multe ca sa ajung sa pot exprima asa ceea ce simt. Lupta pentru dragoste si suferinta pentru ea m-au calit si m-au facut sa cresc mult. Si sa ajung sa pretuiesc si mai mult dragostea, chiar daca inca nu am avut-o. Stiu ca de mine depinde…

– Da, asta e minunat. Eu am cam trait intr-o cusca pana acum, nu am putut sa ma dezvolt prea mult in interior si… cam am probleme cu exprimatul sentimentelor.

– Asta ar putea sa iti dauneze, si ar putea sa-i raneasca si pe altii. Dar daca vrei, te ajut sa-ti dezvolti capacitatea de exprimare a gandurilor si sentimentelor, precum si interiorul tau.

– Vrei? Ma ajuti? Ar fi minunat! Mereu mi-am dorit pe cineva care sa aiba rabdare cu mine si sa ma ajute sa ma dezvolt.

Vasilica puse mult suflet pentru a o ajuta pe fetita sa isi dezvolte sufletul si mintea dar si capacitatea de exprimare. Si, incet incet, limitele ei cauzate de modul de viata de pana atunci, de trecutul dureros sau de lipsa implicarii incepeau sa dispara. Fetita crestea, pentru ca el avea incredere in ceea ce ea era in interior, dar pana atunci tinuse ascuns. Cu rabdare, uneori cu durere si cu multa credinta, daruire si suflet, baiatul reusi sa o ajute pe fata sa creasca foarte mult, catre ceva ce ea era in interior, dar fusese limitat de catre exterior. Ea ii era extrem de recunoscatoare pentru asta.

– WOW, asta e cel mai frumos text pe care l-am citit vreodata! Te-ai intrecut pe tine insuti mai Vasilica! ii spuse fata citindu-i ultima creatie.

– Da, cu textul asta trebuie sa ma duc la editura de care ti-am spus, mi-au promis ca il publica daca le place. Am mari sperante in textul asta!

-Ei, sunt sigura ca le va placea, scrii atat de frumos! Dar stii ce imi place cel mai mult la tine? Ca esti tot ceea ce spui ca esti, esti toate lucrurile in care crezi! Si asta se vede… se simte!

– Si tu esti draga mea, acum mai mult decat inainte si cu ajutorul meu, daca il mai vrei, vei putea sa ajungi mult mai departe pe scara dezvoltarii tale interioare. Ai putea si singura, eu stiu ca poti, pentru ca lucrurile astea sunt in tine, dar… mie mi-ar placea sa-mi fi alaturi. Cum preferi… ii spuse baiatul zambind si simtind ceva placut in interior.

Vasilica o conduse pe fata pana in fata blocului, apoi se intoarse acasa in asteptarea zilei de maine… zi atat de importanta pentru el!

De dimineata, baiatul simti un fior rece pe spate cand incepu sa caute foile cu textul sau. „Unde le-am pus??” se intreba el disperat. Deja ora intalnirii se apropia si cele o suta si ceva de foi nu erau nicaieri. Era singurul exemplar pe care il avea, scos la imprimanta chiar inainte de a i se virusa calculatorul si de a pierde tot. Munca lui care ii ceruse atata suflet si timp, atata daruire si pasiune, atata rabdare si dorinta… disparuse! Vasilica se tranti inapoi in pat, cu fata la perna. Poate a plans… nu se stie.

In acest timp, fata prezenta editorilor noul sau text, un text de mai bine de 100 de foi, in care se putea citi tot sufletul unui om. Un text in care se citea multa munca, timp, daruire si pasiune, rabdare si dorinta…

„Wow! Asta e cel mai frumos text pe care l-am citit vreodata!” ii spusera cei de la editura, bucurosi ca gasisera ceva atat de valoros la un om. Moment in care Vasilica aparu indurerat in camera.

– Imi pare rau ca am intarziat, a aparut o problema… textul meu despre Dragostea adevarata a disparut… si…

– Despre Dragostea adevarata? Ah, nu ne mai trebuie, deja fata aceasta ne-a adus un text absolut minunat pe aceasta tema, il vom publica pe al ei.

Vazand-o, baiatul ramase socat. Se apropie de ei si puse mana pe foi, constatand cu surprindere ca acele foi erau cele care contineau cuvintele si sufletul lui.

– Diana, dar asta e textul meu… spuse el nestiind cum sa reactioneze, gandindu-se ca poate e o gluma, gandindu-se ca fata nu ar face asa ceva. Sa ii ia sansa de a obtine ceea ce isi dorea atat, lucrul pentru care suferise enorm si pentru care muncise atat. Nu, ea nu i-ar fi facut asa ceva… dupa tot ce a facut el pentru ea, ea nu putea sa il lase acum pierzarii si sa ii ia tot ceea ce el era si construise prin sufletul lui.

– Spune-le Diana, asta e textul meu… spune-le ca eu l-am facut! Spune-le cat suflet am pus in el si cata munca si daruire, spune-le… se ruga el.

– Textul tau? Nu e adevarat, cuvintele din acest text au fost in mine tot timpul, eu l-am scris… ii raspunse fata cu un ton nepasator.

– Deci e textul dvs domnisoara… ok, va felicitam inca o data, si ramane sa ne auzim saptamana viitoare.

– Da, va multumesc mult, in sfarsit cineva imi apreciaza meritele cu adevarat! spuse fata, indreptandu-se spre usa. Trecand pe langa Vasilica, ii arunca acestuia un zambet ironic si se pierdu in lume. Si odata cu ea, tot ceea ce Vasilica fusese, tot ceea ce facuse pentru ea, tot ceea ce o invatase.

Intors in camaruta sa trista, Vasilica plangea… Simtea cum ea i-a luat totul fara sa-i pese, doar ca sa ii fie ei bine. O intelegea intr-un fel… poate avea nevoie de asta. Poate ii era greu fara sa simta aprecierea celor din jur si a lui nu era suficienta. Poate si pe ea o dureau lucruri si o astfel de realizare ar fi ajutat-o sa scape de suferinta. Dar el? Oare cum se simtea bietul baiat in conditiile astea? Era cineva caruia sa-i pese, cand toata lumea o felicita pe ea pentru textul lui? Care era in ea, e drept… intr-o anumita forma. Dar nu a lui.

„O sa rescriu textul, ai sa vezi…”

…

Ioan Stoenica, 21 decembrie 2007