Bucuria călătoriei e uneori doar persoana alături de care mergi…

– Ai văzut? Ţi-am spus că vom rămâne împreună… şi orice s-ar întâmpla de acum, sufletul nu ni-l vor mai desparţi…

Trecuseră prin multe împreună, şi părea că tot ce se întâmplă în jurul lor avea ca scop să le despartă… Ce mult părea să fi trecut de la vremea aceea… Da, fusese o vreme când totul era minunat pentru ele, crescând nestingherite împreună una langă alta… Fuseseră împreună de mici, văzuseră împreună cum în jurul lor natura se schimbă, şi de acolo, de la înălţime, văzuseră oamenii… Uneori se opreau şi se uitau la ele, iar copiii păreau că abia aşteaptă să le prindă… Noroc cu adulţii că îi opreau… „Nu încă” le spuneau…

Ele râdeau în sinea lor de copiii aceia, credeau că sunt invidioşi pe ele… Nici nu ar fi fost de mirare, erau atât de frumoase, atât de pline de conţinut şi de esenţă… Şi împreună, printre atâtea altele, ele două erau unice… Pentru că ele crescuseră împreună, ca două suflete pereche, lipite una de alta… A fost o minune că s-au cunoscut aşa, dar şi mai mare a fost minunea când fiecare a descoperit în cealaltă interiorul propriu… şi s-au iubit… s-au iubit mult acolo sus, şi nimic părea că n-o să le despartă…

Dar apoi ceva s-a întâmplat… Crescuseră, culoarea li se schimbase, la fel şi mărimea, şi atunci au venit… S-au suit pe o scară până la ele şi le-au dat jos cu forţa de acolo… Au plâns mult în acea zi, crezând că astea sunt ultimele clipe ce aveau să le mai petreacă împreună… Au rezistat coborarii amândouă, şi aşa au rămas în seara aceea… Împreună… printre atâtea altele, ele erau singure… lipite… îndrăgostite… încurajându-se una pe alta… Pământul părea să se mişte sub ele, şi ştiau că ceva nu e în regulă… Deodată se făcu lumină… Un om se apropie de ele şi mută cutia în care stăteau în altă parte, şi fiecare secundă le umplea inima cu frică, ştiind că oricare din acele secunde ar putea fi ultima petrecută împreună…

Au mers mult în întuneric şi călătoria părea să nu se mai termine, dar nu conta… nu conta unde vor ajunge, nu conta dacă nu-şi vor mai vedea niciodată casa în care crescuseră, important era că sunt încă împreună… Şi oamenii iar veniră… le mutară, le aruncară, şi ajunseră într-un loc aglomerat de ele şi de ei…

– Unde suntem? întreba una din ele la întâmplare…

– Nu mai conteaza unde, important e că nu mai avem mult de trăit… îi raspunse una care era acolo de mai mult timp…

– Mă iubeşti?

– Mai mult decât orice…

– Atunci hai să-nchidem ochii, şi nimic altceva să nu mai conteze… fie ce-o fi…

Şi-au stat aşa, pierdute într-o lume a visarii, o lume în care dragostea lor era mai presus decât orice, o lume în care lumea nu le putea distruge…

Şi iar plecară, luate pe sus de un copil zâmbitor ce le ţinea strâns în mână… Intrară într-o casă mare, şi copilul le puse pe o masă de marmură… se îndepărtă puţin şi apoi se apropie cu un aparat alb în mână… Prin geamul de plastic în interior se zăreau lamele unor cuţite…

– Mi-e frică… spuse una dintre ele…

– Suntem împreună, atât contează…

Copilul deschise aparatul şi întinse mâna către ele…

– Mihai, lasă portocalele şi vino să mă ajuţi să descarc sacoşele din maşină! îşi strigă mama copilul…

Rămase singure pe masa din bucătărie, cele două portocale pereche se ţineau strâns în braţe şi se priveau zâmbind…

– Ai văzut? Ţi-am spus că vom rămâne împreună… şi orice s-ar întâmpla de acum, sufletul nu ni-l vor mai despărţi…

– Dăcă aş fi avut picioare te-aş fi luat de aici iubita mea, şi am fi plecat undeva departe… într-un portocal pe care oamenii să nu îl ştie…

– Vom merge acolo puiuţ… ai să vezi… îi raspunse cealaltă zâmbind… vom merge acolo într-o zi… fiindcă ne iubim mult…

 … 

ioan stoenica, 22 ianuarie 2008