Povestea din cires

Oamenii nu se mai caţără în copaci. Nu au timp, nu au copaci, nu îi interesează. Unora chiar le e frică. E drept că pot fi periculoşi uneori, nu oricine se poate căţăra până în vârful unui copac înalt, îţi trebuie ceva experienţă. Sau măcar cineva care să te înveţe…

Nici ea nu se mai urcase de multă vreme într-unul, poate de aceea s-a bucurat aşa mult când a auzit propunerea lui. Îi fusese dor de copaci, dor de natură, dor de libertatea pe care ea o oferă şi oraşul nu poate.

–             Haide, ştiu în care să ne urcăm! E copacul ce oferă cea mai frumoasă privelişte, e cel mai înalt din curte!

Era un cireş negru. Nu, nu culoarea lui era neagră, ci culoarea cireşelor pe care le făcea vara. Cireşe negre, amare, dar care lui îi plăceau atât de mult. Acum însă era gol. Cireşele se trecuseră, dar nu şi pofta de căţărat. Era înalt şi până la primele crengi era nevoie de o scară pentru a le putea ajunge. Aveau scară. Băiatul fu primul să o încerce şi bine făcu, pentru că a treia treaptă se rupse cum călcă pe ea. Era o scară veche şi putredă, dar băiatul reuşi să ajungă la primele crengi, unde era în siguranţă.

Era rândul fetei acum. Puţin speriată, începu să urce treptele. Scara era destul de fixă pe copac, dar orice mişcare cât de mică nu făcea decât să o sperie şi mai mult. Ajunsă pe a patra treaptă, mâna băiatului o aştepta întinsă…

–             Haide, prinde-mă de mână, o să te trag eu până ajungi la creanga asta.

–             Mi-e frică, dacă nu poţi să mă ţii?

–             Haide că nu eşti aşa grea, prinde-mă de mână, că eu mă ţin bine. N-are ce să se întâmple. Oricum nu eşti încă aşa sus ca să păţeşti ceva, îi zâmbi el.

Privind în sus, copacul i se părea înfricoşător de înalt şi teama că nu va reuşi să urce devenea din ce în ce mai intensă.

–             Haide să începem cu un copac mai mic întâi, nu pot în ăsta… spuse ea ţinându-se strâns de scară.

–             Ba da, poţi, dar trebuie să încerci pentru asta. E normal să-ţi fie frică, dar să te lupţi cu temerile tale şi să le depăşeşti e mult mai bine decât să te laşi bătută fără să încerci. Haide, sunt eu aici, nu are ce să se întâmple…

Pivindu-l în ochi simţi o siguranţă atât de caldă şi încet, începu să se întindă către el. Îi atinse uşor vârfurile degetelor, în timp ce el se aplecă şi mai mult spre ea. O prinse strâns de încheietura mâinii…

–             Eşti gata? Eu te trag în sus şi tu te prinzi cu mâna de creanga asta şi te ţii bine. Apoi pui piciorul pe ciotul ăla, îl vezi?

–             Da… dar mă ţii bine, da?

O ţinea bine. Încet începu să se ridice în picioare, ridicând-o şi pe ea de pe scară. Nu era distanţă mare şi după o clipă de siguranţă pe care doar mâna lui i-o oferea, se prinse cu mâna cealaltă de creangă. Piciorul ajunse şi el pe ciotul indicat şi după încă un pas era în siguranţă pe o creangă mai groasă.

–             Ai văzut? Cine zicea că nu poţi? De acum e nimica toată până în vârf, crengile sunt dese.

El ştia foarte bine cireşul acela, ştia crengile groase ce la jumătatea lui se răsfirau orizontale, creând un scăunel interesant şi ştia vârful. Începură să urce, el primul şi ea după el. Fiecare pas pe care ea îl punea era ghidat de ochii lui atenţi şi crengile uscate erau rupte din calea ei să nu o inducă în eroare. Ajunseră la scăunel şi se opriră o clipă.

–             Mai poţi? întrebă el.

–             Primul pas e mai greu întotdeauna, acum e mult mai uşor, îi zâmbi ea. Ce bine să ai pe cineva lângă tine care să te ajute să faci primul pas! Haide, hai să urcăm, vreau să ajung în vârf!

Băiatul se bucura de entuziasmul fetei şi o lăsă să urce prima.

Şi-ajunseră în vârf… crengile erau mult mai subţiri acum, şi vântul părea să mişte vârful să-l răstoarne. Deşi îi era frică, prezenţa lui în spatele ei îi dădea o siguranţă pe care n-o mai simţise de multă vreme lângă cineva.

–             Eu rămân pe creanga asta mai groasă ca să te ţin, tu poţi să urci până pe creanga aia de acolo – te ţii din stânga cu o mână şi din dreapta cu cealaltă. Stai liniştită că nu se rupe şi chiar dacă bate vântul, e doar o iluzie că se îndoaie, mai mult decât atât nu are să se-aplece, îţi promit!

Şi fata făcu un ultim pas. Deasupra ei nu mai era decât o creangă subţire pe care nu putea urca şi cerul. Și de jur împrejur, dealuri verzi, acoperişuri roşii, câteva blocuri în oraş… în depărtare se vedea Coştila, la vârful degetelui lui ce-i arăta spre munte şi sub ea, un gol imens. Parcă nu mai fusese niciodată aşa sus, cu siguranţă nu într-un copac.

–             AAAAAAAAA – ţipă ea de bucurie, sunt în vârful lumiiii!!!

Ochii făceau ture ale orizontului acumulând frumuseţe şi inima bătea mai tare de bucuria ce-o simţea. Datorită cireşului… sau poate datorită lui. După câteva minute în care nu găsea cuvinte să exprime şi nici nu căuta, îşi întoarse privirea către el.

–             Mulţumesc… de mult nu m-am mai simţit atât de liberă, parcă am aripi! Parcă aş putea să mă arunc din vârful ăsta şi să zbor!

–             Ah, nu face asta! Nu că m-aş îndoi de capacităţile tale de zbor în acest moment, că te văd că îţi pluteşte inima, dar să nu rupem vreo creangă a cireşului… glumi el râzând.

–             Nu-ţi face giji, mă simt liberă, nu nebună, râse şi ea privind în jur. Doamne ce frumos e, putem să mai stăm? Vreo 5 minute, 10, o oră, două?

–             Stăm cât vrei tu… sau dacă preferi, putem să coborâm şi să mergem sus la crucea de pe Gurga… uite aia de acolo!

Degetul lui arăta spre dealul din centrul oraşului, unde o cruce mare strălucea în soare.

–             Cum vrei tu, dacă vrei mai stăm.

–             Mai stăm cinci minute şi mergem la cruce apoi… aaaa, am o idee! Am putea sta la cruce toată noaptea, să ne uităm la stele? În Bucureşti nu sunt decât 5 stele, haide să stăm să le vedem pe astea de aici, trebuie să fie superb, vrei? îl rugă ea ştiind deja răspunsul.

Căci deşi crescuseră diferit, iubirea de natură şi frumos trăia adânc în ea – şi după atâta timp, găsise pe cineva care să o poată scoate la iveală, lăsând în urmă blocuri gri şi străzi şi zgomote. Căci pentru ea, bucuria sufletului nu venea din distracţiile oraşului, ci mult mai mult, din frumuseţile pe care lumea ei le uitase. Copaci, cer, dealuri şi steluţe, flori, fluturi şi iubire, frunze uscate şi zgomot de păsări, iubire, poteci şi conuri de brad…

Ioan, 24 feb 2008, scrisa sus in cires.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Povestea din cires

  1. Roxana zice:

    Scrisa sus in cires ? 🙂 oare de ce aproape fiecare copilarie are legatura cu cate un cires ? oare pentru ca..acolo sus , Dumnezeu poate privi mai bine un suras nevinovat !?

    Apreciază

  2. seedone zice:

    Minunat! Si bunicii mei aveau doi ciresi inalti care se vedeau din cealalta parte a satului. Iar ciresele aveau gust. Iar noi aveam dulceata toata iarna!
    Povestea ta respira siguranta. Am avut cateva flash-uri in timp ce o citeam. Curgea, curgea spre ceva cunoscut, desi nu stiam ce urmeaza. Imi plac senzatiile astea :).

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s