Sfarsitul iernii prin Saua Strunga

Fusese ziua Marilunei (Maria, sora mea care a facut 18 ani), si pentru ca isi dorea sa petreaca un weekend pe munte, m-am apucat sa analizez situatia. Ea isi dorea sa mearga la cabana Cozia, si nici mie nu mi-ar fi displacut, avand in vedere ca nu am ajuns inca pe acolo. Dar, din cauza faptului ca in grup urmau sa fie cel putin 2 fete care nu mai urcasera niciodata pe munte, iar restul sa fie destul de neantrenati si neechipati, mi-am dat seama ca traseul spre Cozia e nu doar foarte lung si obositor, ci chiar periculos pentru un astfel de grup. Mai ales ca se anuntau ploi, ceata, si pe poteca inca erau urme de zapada.

Asa ca am ales cabana Padina, unde sa mergem pe un traseu mai scurt, mai usor, mai sigur si pe unde nu mai fusese niciunul din noi. Din Moeciu de Sus, prin Saua Strunga.

Analizand starea vremii si a stratului de zapada, dar si harta 3D a Bucegilor, am hotarat ca daca nu e gheata pe traseu, putem sa il facem (initial zisesem sa venim la Padina dinspre Sinaia, pe la cota 2000). Si daca avea sa fie gheata, am fi ocolit-o pe undeva prin dreapta, mergand spre muntele Bucsa si apoi spre Saua Strunga.

Am lasat cele doua masini undeva aproape de capatul drumului forestier de pe valea Grohotisului, si pe mine ma bucura mult sa vad printre copaci chiar saua unde trebuie sa ajungem. O gaura rotunjita in forma de U, intre doi pereti de stanca dintati (strungile mari si strungile mici). Mi se pare foarte tare cum, desi nu ai mai fost niciodata intr-un loc, poti sa recunosti atat de usor care ce varf, strunga, vale este. Unele lucruri ies asa usor in evidenta…

Pe sageata scrie 4 ore pana la Padina, si de urcat nu sunt decat vreo 2 ore, destul de rezonabil ca sa poata face fata toata lumea.  Verific ca toti sa isi fi pus bocancii in picioare, si incepem sa ne miscam. Faptul ca multi sunt in blugi, tricouri si pulovere fara cine stie ce proprietati tehnice bune pe munte, nu ma deranjeaza – doar asa am inceput sa urc si eu – cu ce incropeam de pe-acasa.

Pornim  astfel la deal pe drumul forestier acoperit din cand in cand de cate un brad cazut peste care trebuie sa sarim sau pe sub care trebuie sa ne strecuram, si ajungem la capatul lui. Marcajul cruce rosie e bun, si poteca incepe sa urce destul de lin pe malul raului. Trecem pe langa un foisor de lemn unde facem o poza de grup incomplet (tradatorilor!), apoi incepem sa sarim peste rau care cum putem – mai prin apa, mai pe bolovani – apa e destul de furioasa, probabil si pentru ca mai sus se topesc zapezile.

Cand zapada incepe sa devina maricica pe poteca (de fapt era si pe drum), ne oprim sa ne punem parazapezile – cei care au (doar 5 din 10). Eu i le dau pe ale mele Mariei, gandindu-ma ca am bocanci mai buni, si fixand pantalonii in asa fel incat sa nu se ridice de pe bocanc.

Dupa ce traversam o portiune scurta de padure prin care poteca merge destul de lin, ajungem la un alt raulet pe care trebuie sa il traversam cu atentie, apoi incepem sa urcam. Traseul face stanga, parasind acest raulet si intrand pe valea altuia – avand in capatul de sus stancile gri ale Bucegilor.

Nici nu am inceput bine sa urcam, ca ne trezim inconjurati de branduse si ghiocei – o adevarata bucurie sa vezi atatea flori la un loc, crescute salbatic pe poiana.

Marcajul cruce rosie face dreapta la un moment dat si intra in padure (trebuie atentie la inceputul urcusului sa observi marcajul pe copacii din dreapta vaii), urcand spre creasta muntelui prin padure – in serpentine destul de abrupte. Noi insa am inceput sa urcam pe valea raului, drept in sus. Un traseu mult mai scurt de altfel, si mai luminos (nefiind in padure).

Afara e innorat, dar nu ploua, si avem vizibilitate foarte buna. De cum incepem sa urcam, in spatele nostru peisajul se deschide tot mai frumos, spre vai acoperite de paduri si cateva creste acoperite partial de zapada.

Traseul devine mai anevoios odata cu urcusul, poteca e ingusta (acolo unde e) si zapada incepe sa fie tot mai multa. Ajungem la capatul unei limbi de zapada ce coboara pe valea raului, si le arat celorlalti urmele unei avalanse ce se oprise chiar acolo. Zapada este insa stabila, si nu urca pana foarte sus, nu are ce sa o ia la vale. Le spun totusi sa fie atenti si pregatiti sa se dea pe marginea din stanga in caz de ceva  – dar riscul e aproape zero, zapada e stabila. In schimb trebuie atentie cand punem pasul, caci uneori se afunda pana la genunchi, si exista riscul sa te lovesti de vreo piatra sau ceva. In plus, in unele locuri, pe sub zapada se scurge raul, si acesta a sapat santuri sub crusta de la suprafata, care se poate crapa. De aceea incep sa merg eu primul, ca sa stabilesc cel mai bun traseu de urcat prin urmele avalansei, sau pe langa ele.

Dupa circa 15 minute de mers prin zapada adanca fara probleme, facem o pauza la iesirea de pe firul vaii, ca sa ne echipam cu geci si caciuli – pana aici urcaseram in tricouri, pentru ca de la urcus te incalzesti. Vantul sufla insa mai tare aici, dar faptul ca mai avem putin pana in poteca de sub creasta si ca aproape am depasit nivelul padurii, e un semn bun. Nu ploua, avem vizibilitate, si zapada nu pune probleme – nu e gheata, nu pleaca la vale si sunt doar pete, nu e continua. Tot aici e ultimul loc de unde putem aproviziona cu apa, pana pe partea cealalta, spre Padina, nu cred sa mai fie vreun izvor (decat zapada care se topeste cel mult). Rontaim cate ceva si urcam spre dreapta, pe un delusor acoperit de zapada, mergand pe urmele unui iepuras. Eu deschid drumul facand urme in zapada, si uite asa ajungem la pamant stabil (pe care nimeni nu se grabeste insa sa il sarute – semn ca nu le-a fost chiar asa rau pe zapada). De aici urcam usor pe coama, si iesim in poteca marcata banda rosie, ce vine dinspre poiana Gutanului. (marcajul cruce rosie ar fi iesit din padure undeva in valea din dreapta coamei pe care am iesit noi).

Peisajul de acum e mult mai frumos, vedem mult mai multe lucruri: vai impadurite, creste cu urme de zapada, putin din Piatra Craiului, putin din Iezer Papusa (desi initial m-am gandit ca ar putea sa fie vreun colt de Fagaras – erau nori, nu se vedea  prea bine cum vine) si creasta ce duce spre varful Leaota (pe care l-am vazut abia mai tarziu). Apar in vale si ultimele case din Moeciu de Sus, si de acum poteca nu mai are de urcat prea mult, merge lin, pe curba de nivel, spre Saua Strunga (dreapta). Undeva gasim o groapa mare cu furnici si profitam de asta pentru a o arunca pe Maria acolo…

Dupa ce traversam o portiune acoperita de zapada, ne oprim iar pentru o scurta pauza. Eu imi dau jos rucsacul, strang unul din betele de trekking, pun gluga in cap si urc putin deasupra potecii, pentru a ma arunca la vale pe zapada. Panta e destul de inclinata, si e foarte lunga, am timp sa ma opresc inainte sa ajung la padure sau la stanci. M-am dat intai pe fund o singura data, apoi am trecut la varianta cea mai interesanta: cu capul in jos, cu fata in sus. Cu batul de trekking pregatit pentru a frana, incep sa alunec, chiuind vesel. Ce chestie, a inceput sa-mi placa mult sa fac asta :)) Ma rasucesc apoi pe burta, si apoi infig batul in zapada, incercand sa ma rasucesc cu capul spre deal. Zapada fiind destul de moale, fac ceva efort sa ma rasucesc, dar ma opresc apoi fara probleme. Irina parca ar fi incercat si ea, dar nu a insistat, si nici nu as fi lasat-o. Nu acolo cel putin.

Vezi video aici.

Dupa o ora si ceva de la iesirea in poteca de sub creasta, ajungem in Saua Strunga, la circa 1900 de metri altitudine (dupa 3 ore si 20 de la masina – mers incetisor asa).

In stanga vedem Strungile Mari, in dreapta Strungile Mici (adica niste stanci mari, zimtate asa, ca niste colti), si cu totul, e un loc nu doar frumos, dar si spectaculos. De aici observam mai bine creasta ce duce spre Leaota, si ne gandim ca am putea sa ne intoarcem pe acolo, facand dreapta pe o alta coama de deal care coboara spre drumul forestier.

Din Sa ajungem imediat si la refugiu, o casuta de lemn lipita de un bolovan care o apara de vant. Din poza pe care o vazusem pe carpati.org il stiam alta culoare, dar acum el e rosu cu negru si cu verde. Intram toti pe rand sa vedem ce-i inauntru, mai ales ca multi dintre noi nu mai vazusera niciodata un refugiu turistic. Le explic cum ca in caz de urgenta, te prinde noaptea, te prinde o furtuna, un astfel de refugiu e un adapost minunat – si nu te mai gandesti ca scandurile sunt tari, ca in el picura apa prin toate crapaturile etc. Le explic de ce exista o conserva de pate intacta intr-un dulapior, si ne minunam de cat de gros e stratul de zapada ce sta lipit de geamul putin crapat al refugiului. Pe jos sunt pete de zapada si de gheata, si totul in interior e ud – nu ai unde sa te asezi, caci e ud. Dar nici nu insistam sa facem asta, si iesim inapoi afara. Incui la loc usa refugiului, gandindu-ma ca vara e un adapost minunat, apoi ne mai veselim putin pe panta de langa, unde zapada moale ne imbie sa alunecam pe ea la vale. Doar cateva fete s-au luat dupa mine sa alunece cu capul in jos si fata in sus, dar avand in vedere rasul si  chiuiturile, cred ca le-a placut. Aici oricum erai in siguranta, era o vale micuta, care se oprea lin.

Am fi stat mai mult aici, dar incepem sa coboram spre cabana Padina, pentru ca multi au deja picioarele ude leoarca si incep sa inghete.

De la refugiul din sa, erau doua variante de traseu – probabil cea de vara si cea de iarna. Mergeai mai intai pe aceeasi poteca, dar apoi, un traseu cobora  direct in vale si mergea pe firul raului spre marginea padurii, in timp ce poteca pe care am mers noi, marcata si ea cu stalpi de metal si cruce rosie, urmarea curba de nivel pe partea stanga a vaii, undeva mai pe sus.

Coborand, zapada devine din ce in ce mai putina. Apar iar branduse mov pe poiana, si ajungem si la o stana pe care o vazusem pe harta. Intram si in intunericul ei, luminand cu o lanterna sau cu blitz-ul aparatelor foto. E intuneric bezna aproape, in ultima camera, cea care are cateva scanduri bune sa dormi pe ele. Podul nu e primitor insa, nu are scanduri stabile pe care sa stai, iar pe jos e destul de noroi.

Mai jos de stana gasim o zona cu extrem de multe branduse, multe multe foarte multe! Acolo sa tot stai la soare cateva ore sa admiri peisajul. Dar nu avem soare, asa ca ne grabim spre cabana. Prin iarba mai zarim sticle goale de plastic, pe care le adun si le fixez cum pot la brau, pe geanta aparatului sau in buzunare, impodobindu-ma ca un brad de craciun… ecologic.

Intram intr-un drum de caruta ce ducea la stana, coboram nitel mai abrupt, apoi lin pana la o curba spre stanga, de unde se vad deja in vale cateva cladiri. De aici in 5 minute suntem  la cabana Padina, dupa circa o ora jumate de la refugiu si circa 5 ore de la masina (noi ne-am mai oprit, am mai stat, altfel, pe indicatorul din saua strunga scrie ca s-ar face 45 de minute pana la Padina). Daca stau sa ma gandesc, am mers chiar mai bine decat ma asteptam, avand in vedere grupul pe care il conduceam (mai din umbra, mai de la soare).

La cabana ne asteptau, eram “grupul de 10”. Ii amintesc cabanierului de mine, in ianuarie m-a luat cu Aro de pe drum si m-a tinut minte! 😀 Dupa ce ne ducem in camera sa ne instalam si sa ne schimbam, coboram in sala de mese. In camera oricum nu se poate sta sub niciun chip, e mult, mult prea cald. Adica… e atat de cald incat efectiv nu poti sa stai acolo. Mancarea de la cabana e buna si destul de ieftina (ciorbita de perisoare 3,5 lei, cabanos cu piure 6 lei, omleta 3,5 lei, ceai 0,5 lei!). La masa de langa, un alt grup (din Bv) scoate o chitara si un caiet cu cantece, asa ca pana la urma ajungem sa unim mesele si sa cantam cu totii, atunci cand ne amintim versurile.

Noi am urcat apoi primii la camera, unde inca este extrem de cald. Imi aminteam din ianuarie ca tot asa era, dar stiu ca atunci s-a facut frig pana dimineata, asa ca le spun fetelor sa-si tina paturile aproape, eventual si ceva de imbracat. De unde, dimineata tot cald era, chiar daca unii mai frigurosi s-au invelit cu cate o patura – dar mi-am amintit apoi ca in ianuarie cand am fost eu la Padina erau -30 de grade afara! Normal ca s-a facut frig mai usor…

Unul din baietii din Brasov incearca sa ne atraga cu bungee jumping, parapanta, tiroliana, “senzatii adevarate”, dar mi se pare putin amuzant… stiind ca grupul nostru nu e format tocmai din oameni care sa isi doreasca in aceasta faza, asa ceva. Unii abia descopera muntele. O remarca ironica insa o face pe Irina sa raspunda in acelasi fel, cu un ras ironic: “ati urcat prin fagaras?” intreaba unul, iar altul raspunde mai in soapta “poate pe harta doar” si amandoi rad. Irina rade si ea ironic “ha ha, ce glumeti”, si nu ma pot abtine sa nu intervin, stiind ca (o parte din) fetele mele au urcat pe Moldoveanu, pe Negoiu, pe Lespezi, pe Caltun, pe Vanatoarea lui Buteanu si pe alte o gramada de varfuri, unele pana la varsta de 14 ani. Nimeni nu mai zice nimic, eu consider inutil sa specific ca nu toti suntem “liceeni sau anul 1 de facultate”, si ne vedem de jocurile noastre – unele mai comice unele mai vai de ele, pana se stinge lumina…

Dimineata stabilisem sa plecam cel tarziu la 9 jumate de la cabana, sa vizitam pestera Ialomitei apoi sa urcam spre Saua Batrana. Eu m-am trezit pe la 6 jumate dar am mai stat jumatate de ora in pat. Afara batea o raza de soare neasteptata dar atat de buna, asa ca am hotarat, asa cum ma gandeam ca o voi face, sa las lumea sa doarma pana la 8 jumate, si eu sa ies pe-afara. Eventual ma gandeam sa gasesc izbucul Coteanu, despre care nimeni pe la cabana nu auzise.

Afara e chiar caldut, am tricoul si geaca pe deasupra, si pe poiana din fata cabanei e plin de branduse stropite de roua si luminate de soare. Pornesc pe langa drumul noroios de masina spre dreapta, si in dreptul unui post salvamont (cred) ma intampina cativa caini latrand. E si un nene acolo pe care il intreb de izbucul Coteanu, dar nici el nu stie nimic. Imi spune insa ca valea Coteanu e dupa vila ce se vede pe dreapta, mai la vale pe drum. Asa ca pornesc intr-acolo. Dupa ce depasesc vila, pe dreapta e un drum forestier acoperit de zapada (era la umbra). Pornesc usor pe el, si efortul mi se pare mai mare din cauza soarelui puternic si a zapezii prin care trebuie sa fac urme.

Dupa ce ies intr-o poiana, dupa nici 5 minute de mers, privesc atent spre marginea padurii, spre stanga, acolo de unde apare raul… Inaintez peste limbi de zapada si iarba, trec pe langa o constructie de metal (parca), si ajung la marginea padurii. Unde sunt bucuros sa vad pe o placuta de lemn cocotata intr-un copac, “izbucul Coteanu – monument natural hidrologic”. Locul e tare salbatic, in ciuda unui furtun care merge prin apa si a unor zidulete de ciment. Sunt niste stanci batute de raze de soare ce se strecoara printre crengi, si sunt acoperite de ierburi verzi si umede. Iar de sub stanci, apa raului iese la lumina dintr-o data, pornind apoi la vale intr-un raulet destul de puternic, cu o cascada micuta la inceput. E tare frumos. Nu e Izbucul Tauzului, dar oricum. Daca tot ajungeti la Padina, merita cautat si izbucul Coteanu. Mai ales daca afara e soare!

Trecand inapoi pe langa cladirea salvamont sau ce era aia, ma opresc sa stau de vorba cu un baiat de acolo, intrebandu-l de traseul spre Saua Batrana si mai departe spre Moeciu. Imi spune ca saptamana trecuta au fost doi pe care i-a prins noaptea pe traseul ala, si au trebuit sa se duca dupa ei sa-i scoata de pe munte… dar ei plecasera la 3 pe traseu, s-au oprit sa faca picnic si alte din astea. Imi spune ca daca plecam devreme, putem sa mergem, ca sunt si urme facute, zapada e ok… Asta ma bucura, si plec sa dau vestea si celorlalti. Nu pot sa trec insa nepasator pe langa brandusele luminate de soare, care intre timp si-au mai deschis putin petalele dupa somnul nocturn.

La cabana lumea se imbraca, dureaza ceva pana sunt gata toti, apoi coboram in sala de mese. De data asta alegem mesele de pe terasa inchisa, acolo unde bate un soare atat de cald, si unde NU se fumeaza. De fapt asta a fost primul motiv pentru care am vrut sa stam acolo.

Omleta e delicioasa, la fel si ceaiul, unii si-au luat si unt cu gem, dar iti trebuie jumatate de paine pentru o persoana ca sa termini tot… Si incet incet s-a facut deja ora 10, adica tarziu.

Recuperez buletinul, ne luam la revedere si plecam spre Pestera.

Observam pe stanga stancile din Cheile Horoabei, unde cabanierul mi-a spus ca nu se poate ajunge acum, din cauza ca e zapada si apa mare, apoi ajungem la scarile ce urca spre schitul Pestera Ialomitei. Facem stanga, si ajungem la poarta incuiata. Pe poarta e trecut un nr de telefon unde se poate suna pentru a vizita pestera. Imi raspunde cineva, dar nu aud decat slujba din biserica. Dupa un minut de “alo, alo, e cineva?”, calugarul cu telefonul iese afara din biserica, si putem sa vorbim. Pretul de persoana e 10 lei in aceasta perioada, dar pentru ca suntem 10 ne reduce la 8 lei de persoana. In sezon pretul e 6 lei. Il asteptam cateva minute sa ajunga (biserica era nitel mai incolo, pe dreapta), apoi lasam rucsacii sprijiniti de un zid si pornim in explorare.

Calugarul ne explica, aratandu-ne pe schema pesterii, unde ce e de vazut, apoi merge sa dea drumul la lumini. Pestera incepe cu o grota inalta si larga, la intrarea careia e construita bisericuta schitului (cu hramul sf apostoli Petru si Pavel). Bisericuta a luat foc de mai multe ori in trecut, iar in forma actuala exista din 1993.

Prin pestera se inainteaza pe podete si scari de lemn, umede putin dar nu alunecoase. Sunt zone in care nu poti trece decat daca mergi foarte aplecat, iar altele in care te miri cum poate exista o incapere atat de mare creata natural undeva sub munte. In dreapta la un moment dat se coboara o scara pana la un laculet verde cu o mini cascada, apoi, urcand inapoi si spre dreapta, se iese in sala cea mare. Acolo unde s-au gasit in urma cu multi ani, schelete intregi de ursul pesterii. Noi am gasit doar cateva sticle de plastic, ramase si ele din vremuri stravechi, de pe vremea unor triburi barbare fara prea multa educatie. Ajungem apoi si in capatul vizitabil al pesterii, in zona numita Altarul. Un tunel ingust cu apa care picura din tavan si un raulet ce curge limpede pe sub podetul pe care mergem. Tot pe-aici am zarit si un liliac agatat linistit pe perete, cu aripile infasurate in jurul capului, ca sa nu-l deranjeze lumina blitz-urilor noastre.

De la pestera am pornit pe langa biserica manastirii si pe langa hotelul Pestera, spre statia de telecabina ce duce spre Babele. De acolo am vrea sa urcam pe triunghi rosu spre saua Batrana. Ne oprim insa pentru a vorbi cu cineva de la salvamont, si ni se spune ca zapada e foarte mare mai sus spre creasta, si ca nu vom putea inainta, mai ales ca sunt atatea fete in grup si nu toti sunt bine echipati. Am fi ajuns pana la cascada Doamnele, si de-acolo ne-am fi impotmolit spune el, si avand in vedere ca e deja 12.30 si vremea pare sa se strice, se vede clar ca nu ne recomanda acest traseu. Ba mai mult, se  ofera sa ne duca cu duba inapoi la Padina, ca sa urcam pe unde am venit, prin Saua Strunga. O parte din mine stia ca traseul se poate face (celalalt salvamont ne zisese ca e destul de ok, si la urcare am analizat un pic si traseul spre stanga, nu era gheata), dar asta nu e suficient ca sa pui pe un traseu cu dificultati un grup cum era al nostru. Asa ca incerc sa explic celorlalti de ce e mai bine sa ne intoarcem, oricat de rau suna asta. Cineva zisese sa supunem la vot pe unde sa o luam, dar pe munte nu e democratie. Daca 5 incepatori voteaza sa o luam pe la stancile acelea inghetate ca pe acolo pare mai dragut si mai aproape, degeaba ar zice ala singur cu experienta si echipament ca pe acolo nu se poate in conditiile date. Asa ca intorc grupul, explicand ca traseul e mult mai usor si lejer pe unde am venit, si nu are rost sa ne chinuim degeaba sa facem urme prin zapada adanca, avand in vedere ca pe acolo pot aparea o multime de factori potrivnici care sa ne strice ziua, sau mai rau.

Pana la Padina o luam de data asta pe drumul de masina, „uite, pe-aici n-am mai fost, nu e ca ne intoarcem chiar pe acelasi traseu!” zic eu putin glumind, dar pe traseu chiar apar lucruri noi – de exemplu, un laculet superb, format probabil din topirea zapezii. E o apa limpede, si in ea, un morman de zapada ca un ice-berg, care are la suprafata o parte micuta, si sub apa partea cea mai mare. Si padurea e frumoasa, si ajungem rapid inapoi la Padina. E deja ora 1, asa ca incercam (eu si Irina mai mult) sa le dam celorlalti motivatii pentru a le fi mai usor urcusul… ca imediat ajungem la stana aceea si de acolo e mai usor, ca e mai scurt traseul, ca floricele pe poiana etc etc. Dar traseul chiar e scurt, si dupa ce trecem de o brandusa alba (singura pe care am vazut-o intre atatea mov) ajungem imediat la stana de langa drum. De acolo pornim tot pe poteca de pe curba de nivel, regasind urmele noastre si constatand ca zapada s-a mai topit intre  timp. Eu fac dreapta la un moment dat pentru a urca pe o crestulita de unde sa incerc sa vad spre Saua Batrana – macar sa vad ce era pe-acolo. Urc din greu, si de sus mi se deschide un peisaj frumos spre izvoarele Ialomitei, spre varful Omu pe care nu il vad, spre Cerdac si varful Gavanele. Nu reusesc sa-mi dau seama exact cum vine Saua Batrana, vad o culme pe care intuiesc ca ar fi fost traseul, si intr-adevar e mai multa zapada decat unde suntem noi. Dar chiar si asa, nu cred ca ar fi fost probleme de orientare si nici alte pericole decat cele de pe acest traseu. Doar ca am fi inaintat mult mai greu, mai obositor. Oricum, a fost mai bine ca am mers pe-aici, e mai bine sa nu te aventurezi in necunoscut atunci cand nu e toata lumea pregatita pentru asta.

Merg in continuare pe aceasta creasta, Muntele Colti, lasand grupul sa inainteze pe poteca din vale. Ajung pe un varfulet mai inalt cu cateva stanci pe el, de unde vad Saua Strunga si grupul rasfirat pe poteca alba. Langa acest varf, o poiana intinsa, cu iarba galbuie si calduta, asteapta parca sa puna cineva cortul si acolo. Frumos loc de cort mi s-a parut. Apoi incep sa cobor prin zapada spre ceilalti.

Dupa ce ne regrupam, observam sus  pe deal, la varful de unde tocmai coborasem eu, un animal mare si negru. Cu zoom-ul aparatelor foto am inteles ca era vorba de un caine care ne urmarise de la cabana (fusese cu noi si pana la Pestera, dar apoi ne-a pierdut). Ne ajunge repede din urma, si ne urmeaza mai departe. La refugiul din Saua Strunga nu mai stam mult, nici pe panta de langa el nu ne mai putem da pe zapada, caci zapada e prea fleoscaita. In schimb gasim urme noi care merg in aceeasi directie, si ne dam seama ca a mai trecut cineva astazi pe aici. Ajunsi in sa, dupa aproape 2 ore de la Padina, hotaram sa mergem la dreapta pe unde am venit, si sa nu lungim pe creasta muntelui Bucsa. Admiram pentru ultima oara Strungile Mici si Strungile Mari, si ne apropiem de intersectia cu traseul ce coboara spre stanga.

 In fata noastra zarim un grup care se pregateste sa intre in padure, si la scurt timp ajungem si noi la punctul de intersectie. Stam putin ca sa mancam ceva, desi vantul e puternic si s-a innorat mai tare, apoi coboram. De data asta pe marcaj, prin padure – si nu pe valea raului din dreapta, pe unde urcasem.

Intrarea in padure se face tare comic, pe niste limbi de zapada pe care ne lasam sa alunecam in picioare, ca pe schiuri. Fetele chiuie mai de spaima mai de bucurie, si pe mine ma bucura ca nu mai trebuie sa fiu eu cel care face mereu galagie pe poteca, pentru a tine animalele la distanta.

Portiunea asta le-a placut mult fetelor, au profitat de fiecare portiune cu zapada ca sa se dea la vale pe talpi, si rapid, abrupt, coboram tot mai mult de pe munte. Traseul pana la iesirea din padure e destul de abrupt, la urcus ar fi fost  mult mai greoi decat cel pe care l-am facut noi. Dar marcajul e bun. Iesim din padure la zona cu ghiocei si branduse  unde am inceput noi sa urcam pe valea raului in ziua precedenta, si de aici ne indreptam cu viteza spre masina.

E complicat in unele locuri sa traversezi raul, acesta fiind parca si mai mare azi, dar ne descurcam. Oricum multi sunt uzi la picioare. Apoi, dupa ce intram in drumul forestier, pare ca acesta nu se mai termina. La urcus nu ne amintim ca el sa fi fost asa lung. In cele din urma, dupa vreo 2 ore si 20 de minute din Sa ajungem la masini, pe care le gasim cu bine, si ne pregatim sa plecam spre casa…

Am ales varianta de sosea ce merge spre Targoviste, ca sa ne bucuram de peisajul de pe culoarul Rucar- Bran – cu Bucegii (si desigur evidenta Saua Strunga) pe stanga, si Piatra Craiului pe dreapta. Iar mai apoi, Iezer – Papusa, cu creste inzapezite.

A fost o excursie pentru aer curat, pentru peisaj, pentru relaxare prin miscare. Nu dorinta de cuceriri sau de performanta. A fost o ocazie buna pentru a aduce mai aproape de munte si de natura, oameni care altfel nu ar fi avut ocazia (pentru ca singuri le e mai greu sa si-o creeze), si a fost o bucurie sa simt ca nu oboseala, efortul sau frigul au fost lucrurile cu efectul cel mai puternic in cei ce au urcat. De aceea dorinta de a reveni pe carari de munte are toate sansele sa creasca, si asta mi se pare un lucru minunat.

Ioan Stoenica, despre excursia din Bucegi din 24-25 aprilie 2010.

Mai multe poze sunt aici: Saua Strunga.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Sfarsitul iernii prin Saua Strunga

  1. darkclauds zice:

    Super poza cu brandusele, e de vis. Trebuia sa o pui si pe cea cu brandusa alba, sigur i-ai facut poza.

    Si nu in ultimul rand:
    La Multi Ani Mariuca!!!

    P.S Imi pare tare rau ca nu am putut merge cu voi.

    Apreciază

  2. Victor Anica zice:

    In camera oricum nu se poate sta sub niciun chip, e mult, mult prea cald. Adica… e atat de cald incat efectiv nu poti sa stai acolo.

    ok, am inteles, ati dat foc la camera

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s