In codrul verde, nu se mai pierde, nu se mai vede, urma de cal…

De cand am fost in Siriu si Tataru, si am vazut varful acela ascutit al Penteleului, dar si verdele primaverii prin padurile muntilor Buzaului, am zis ca trebuie sa ajung acolo cat mai curand.

Ploile m-au cam tinut pe loc din a pleca, dar luni si marti (24-25 mai 2010) se anunta soare, asa ca trebuia sa profit. Dupa indelungi analize de harti vechi de 40 de ani si imagini din satelit pe Google Earth (minunata inventie!), imi stabilisem in principiu un traseu.

Citisem si despre alte obiective din zona muntilor Buzaului, si ma gandeam ca acolo e de stat cel putin 3-4 zile, daca vreau sa acopar cat mai mult din ce e de vazut. Dar ca idee generala, vroiam sa urc pe varful Podu Calului (1439m) din masivul cu acelasi nume apoi sa traversez in Penteleu si sa fac toata creasta… si pe urma ma mai orientam eu si la fata locului. La zona cu sare de langa Lopatari si la Focul Viu renuntasem pe moment, acolo se poate merge in principiu si cu masina – altadata. La fel si la sectorul de chei de pe Bîsca Mare, dintre Gura Bîsculitei si Gura Milei – o zona care trebuie sa fie superba, dar care nu e indicat a fi traversata in luna mai, cand nivelul apei e ridicat si temperaturile mai scazute. Si cred ca nici cu rucsacul mare si greu nu e prea placut pe-acolo.

Eu am plecat luni dimineata din Breaza cu un accelerat (10lei), iar din Ploiesti Sud am luat autocar pana la Nehoiu (la ora 8, costa 15 lei. Din Bucuresti pleaca la 06.30 si costa 25 de lei). Mai exista din Ploiesti Sud si trenuri personale spre Valenii de Munte, de unde se poate lua apoi microbuz spre Nehoiu, dar as fi ajuns mult prea tarziu. Iar prin Buzau era destul de ocolitor, chiar daca din Buzau exista trenuri pana la Nehoiasu. Oricum am ajuns tarziu, pe la 10.30 in Nehoiu. De acolo am luat un alt microbuz pana in satul Cașoca din comuna Siriu (sub barajul lacului Siriu, exact unde am coborat eu la sosea data trecuta). Microbuzul pleaca din Nehoiu la 11 si costa 3 lei. Si uite asa am pornit eu pe drumul de tara de pe valea Cașoca la ora 11.20 – si eu care ma gandeam ca poate la ora 13 as putea sa fiu pe varful Podu Calului, sa mananc de  pranz acolo.

Sunt singur si in aceasta excursie – pe care probabil n-as fi putut sa o fac (in varianta planificata, in care era destul de mult de mers) daca mai mergeam cu altcineva (din cei apropiati), si nici nu as fi vrut asta. Vroiam sa fiu singur, sa colind paduri pustii si creste golase, cu peisaje minunate. Mai ales ca in muntii Buzaului ai toate sansele sa fii singur… pe o arie extinsa. Numai bine ca sa apreciezi mai mult momentele in care intalnesti vreun om pe poteca…

Incep sa merg pe drumul de pamant si piatra spre cascada Cașoca, aflata la circa 6 km de drumul national. Eram in adidasi, cu bocancii in punga, dar ca sa nu mai simt fiecare pietricica in talpa, m-am oprit dupa vreo 20 de minute si am schimbat incaltarile. Adidasii i-am pus in rucscac si bocancii rosii in picioare.

Nu stiu ce s-a intamplat insa ca de data asta i-am simtit mai incomozi ca oricand. Poate pentru ca am inceput cu drum forestier pe 6 km, poate sosetele nu erau cele mai bune si erau deja un pic umede (mai constatasem eu si alta data ca nu e cea mai buna pereche de sosete, dar erau mai subtiri si afara era destul de cald), poate mi-a mai crescut piciorul in ultima luna sau bocancii au mai intrat la apa, poate eram inca sensibil de data trecuta, desi ma simteam bine, nu stiu ce s-a intamplat! Poate nu erau asezate branturile cum trebuie in bocanc, nu stiu. Dar deja dupa primii 2 km simteam ca voi face bataturi la calcaie si incepusera sa ma usture. Niciodata nu mi s-a mai intamplat asa ceva, cu nicio pereche de incaltari. De fapt niciodata in prima zi, puteam sa merg 8 ore fara probleme in prima zi, cu orice incaltari. Si am mers si cu bocancii La Sportiva la fel, fara probleme (poate doar a doua zi sa fi avut probleme din cauza asta, desi pe Olimp am mers 4 zile fara probleme cu ei). Deja incepeam sa simt o neliniste din cauza asta – disconfortul acela il pot ignora, dar pe termen lung el nu poate decat sa te traga in jos, sa te tina pe loc…

In spatele meu se aud cateva tunete infundate si cerul cel negru pare sa ma urmareasca si sa se apropie, chiar daca la mine e soare si un cer albastru atat de dragut. Dupa circa 4 km ajung in apropierea cabanei 14 Scaune, la care se ajunge pe un drumulet care face la stanga, dar nu mai merg pana acolo. Pe drum mai ma depasesc cateva masini si scutere, si apoi si doi copii pe bicicleta, insotiti de tatal lor. Ii intreb cate ceva de un traseu pe valea Pruncea spre Podu Calului, si apoi ajung la cascada. Cand incepe un drum forestier care coboara usor spre dreapta, pe valea Pruncea, trebuie coborat pana la pod. Se vede podul din drumul nostru, cascada nu se vede. De la pod se iese de pe drum pe partea stanga, coborand o potecuta si se ajunge la rau, si de acolo imediat si la cascada.

Eu nu mi-am dat seama sa intru pe drumul ala forestier si am mai mers putin mai sus pe drumul principal. Desi nu aveam nevoie de mers inutil in plus, m-am bucurat sa gasesc un locsor pe un mal abrupt de unde sa vad cascada de deasupra ei. Era si o stanca, o bucata de pamant care iesea in afara, cu un copacel de care sa ma tin, asa ca m-am dus linistit si pana acolo, ca sa fac cateva poze de deasupra cascadei.  Abia cand am ajuns jos la nivelul apei si am vazut coltul de pamant pe care am stat, mi-am dat seama ca nu trebuia stat acolo! Nu avea nimic sub el, eu credeam ca asa e tot malul acela de pamant, iese in afara de sus pana jos, dar nu ma gandeam ca e chiar gol sub el, pentru ca nu se vedea de sus ce si cum! Era un loc spectaculos sa fii acolo, dar parca mai spectaculos mi s-a parut cand l-am vazut de jos. Insa si riscant, nu va recomand. Cascada e frumoasa si de la nivelul raului, si desi sunt doua drumuri forestiere in apropierea ei, locul unde e ascunsa, intre doua maluri, pare tare salbatic. E un intrand sub o stanca – ce intr-o poza pe care am facut-o seamana cu o față de om, pe partea stanga, si pe dreapta stancile abrupte sunt acoperite de vegetatie de un verde tare frumos.

Nu stau mult la cascada, am de mers si ma ameninta si ploaia si ora tarzie (se facuse ora 1 fara 10 deja) si bataturile. Simt ca imi lipseste din cauza asta (ultima) entuziasmul pe care il am de obicei cand pornesc la drum. Atunci cand incep efectiv sa merg pe traseu. Dar ma gandesc ca poate e si din cauza drumului de pana aici, e un drum forestier destul de populat, nu asa frumos ca altele pe care am fost, ma cam bate soarele in cap dar nu reusesc sa vad mare lucru in jur, nu stiu… a fost un amalgam de factori care m-au facut sa nu simt dorinta aceea plina de bucurie de a merge mai departe, de a fi acolo, de a descoperi un munte unde nu am mai fost. Mama lor de sosete, sa-mi bag picioarele in ele! :))

Am urcat putin pe drumul de pe valea Pruncea,  simtind ca in sfarsit incep sa ma departez de ”civilizatie”, apoi m-am oprit langa un zid ce margineste drumul sa mananc ceva. Repede, caci apoi incepe sa ploua – mai cu soare, mai cu nor, imi pun pelerina albastra pe mine si pelerina galbena pe rucsac si plec mai departe cu bocancii cei rosii. Nu plec bine ca ploaia se opreste si iese soarele, si nu pot urca avand pelerina pe mine, ca e ca si cand ai fi intr-o sera – te incingi prea rau, chiar si daca e desfacut fermoarul. Poate mai trebuie sa ma coc putin la minte si eu, dar nici chiar asa! Tricoul e ud leoarca, dar in mers nu il simt. Poate asta ma face si sa ma opresc destul de rar, mai ales ca uneori bate vantul si tot sta sa picure.

Ajung la o intersectie unde e oprita o masina. Un drum coboara usor spre dreapta, si e blocat de o bariera pe care scrie ”santier in lucru”. Un alt drum face si el dreapta, dar mai pe sus, prin stanga, si e un drum mai prost decat celalalt. Ma hotarasc sa-l urmez, ca sa nu cobor degeaba spre santier, si imediat ajung la un punct de unde reusesc sa vad si santierul jos in vale, pe dreapta. Am luat-o bine pe acolo. Ajung apoi la niste tractoare, excavatoare, parasite pe marginea drumului langa niste busteni. Un caine incepe sa ma latre, si de dupa o dugheana apar si cativa oameni – vreo 3 barbati si 2 femei (localnici), care stateau la umbra si vorbeau. Ii intreb de traseu, si imi arata in fata varful Cașoca, micut si impadurit. In stanga, nu se vede de acolo, e varful Podu Calului. Aflu ca drumul forestier mai merge vreo 3 km, si de acolo trebuie sa urc drept in sus, eventual pe vreo poteca de capre, pana ies in apropiere de varful Cașoca. Iar de acolo urmez creasta spre stanga. Un nene stie si o scurtatura, ”in juma de ora te scoate in Podu Calului, da nu e bine daca nu cunosti locurile…” Ii multumesc, dar prefer drumul forestier, calculand impreuna cu ei cam o ora pana la capatul lui si inca o ora pana pe creasta.

A fost la un  moment dat un drum care urca drept in sus, in timp ce drumul meu facea o curba la 180 spre stanga, si apoi iar spre dreapta. Am urcat putin pe acolo, dar m-am intors inapoi gandindu-ma ca nu poate sa fie asta drumul cel mai scurt. Am avut iar dreptate – de fapt nu trebuie parasit drumul principal pana nu se ajunge la capatul lui. Si am ajuns acolo pe la ora 14.25, deci dupa doar jumatate de ora de cand am vorbit cu oamenii (si cam o ora  jumate de la cascada). De aici se continua putin un drumulet in sus, pe firul unui rau, si il urmez atat cat pot, pana se pierde pe sub busteni cazuti si frunze uscate, dupa  ce face  o curba la stanga.

 Padurea a devenit de acum tare verde, si am simtit in acele locuri ca revine bucuria aceea de a urca, ca ma miram de ce intarzie atat. De fapt nu ma miram, stiam de ce, fiecare pas imi amintea asta. Dar dupa ce am parasit drumul forestier am simtit mai placut traseul, ma simteam mai aproape de natura decat de… drum. Asa ca zambesc privind fagii, deveniti de acum mai frumosi, pentru ca fac parte dintr-o imagine mai plina de elemente care sa-i scoata in evidenta:  puieti printre ei si crengi mai multe si mai joase (deci mai mult verde), sunt si flori mai multe si iarba mai mare – totul e mai verde, si tulpinile lor destul de subtiri, dar inalte, ies in evidenta mai usor. In plus, aici soarele parca patrunde mai placut printre crengi – fara sa ma epuizeze la urcus, doar cat sa dea  o lumina calda  si putina stralucire frunzelor lucioase.

Pentru ca ma simt mai in mijlocul naturii decat pe drumul forestier, incep sa mai scot si cate un chiuit care sa alunge un eventual ursulet, pentru ca sunt la urcus si n-am chef de ei. Chiar ma gandeam, cat de diferit percep lucrurile la urcare fata de coborare… la urcare, pentru ca e mai greu, mai obositor, respir mai greu, nu pot de exemplu sa cant (desi uneori mai imi iese cate un vers gafait). La coborare insa, daca totul e in regula, pai cant cu toata forta, si, fiind mai odihnit si mai atent in jur, uneori nici nu mi-ar displacea sa vad un ursulet pe dupa vreun copac. Dar simt ca se apropie si momentul cand  ma voi duce special pentru asta.

Pentru ca nu mai vad vreo urma de poteca, si nici ”urma de cal”, incep sa urc o portiune mai abrupta pe un mal ce pare sa duca spre stanga spre un luminis. In stanga mea, in vale, ramane si un firicel de apa care urca intr-acolo, dar prefer sa urc pe coama aceea impadurita. Pe la jumatatea ei aud un scartait puternic chiar langa mine si tresar o clipa, dar nu era decat un trunchi inalt de brad uscat, cazut peste un fag. Statea asa, sprijinit de el, pe o crenguta mica, asteptand parca pe cineva sa-i dea un vant, sa cada pe pamant. Nici nu m-am abtinut, tentatia era prea mare – de a-l vedea cum cade (avea tulpina rupta, nu era prins in radacini). L-am impins de doua ori, dar n-am reusit sa-l daram, asa ca am urcat mai departe ascultandu-i scartaitul.

In coama aceea regasesc o urma de poteca, si o urmez spre stanga (nord-est), chiar daca aici natura a facut ceva economie la verde, din cauza ca e o zona mai putin luminata de soare. In fata zaresc parca un luminis, si ies imediat in el. Un loc tare verde, fara arbori inalti, doar cu puieti de fag, un sir de braduti si cativa busteni cazuti in iarba. De altfel toata padurea era plina de copaci uscati cazuti la pamant, traseul parea unul de ”100 de metri busteni” (nu garduri). Oricum, acest aspect facea padurea doar mai interesanta, nu era ca in zonele acelea unde bustenii sunt cazuti la pamant pentru ca au fost taiati, si in jur nu mai e nimic, decat o panta defrisata, oribila.

Din  luminis urc putin in sus, pe sub crengile joase ale unor braduti, si ma simt atat de dornic de a vedea peisajul spre partea cealalta – stiind ca din creasta ar trebui sa am o deschidere imensa spre est, de unde sa vad superb tot ce se vede. Intr-adevar, ies imediat in creasta, dupa circa 2 ore de  la cascada (ce tare!). Acolo gasesc si o poteca larga si verde ce merge orizontal de la sud la nord, de la dreapta la stanga (sau invers). In fata insa deschiderea cea mare pe care o asteptam cu nerabdare e putin acoperita de varfurile unor braduti, ce se inalta din valea de dincolo de poteca. In dreapta e un varfulet impadurit pe care nici nu incerc sa ma urc, asa ca pornesc usor spre stanga, spre varful cel mai inalt. Gasesc cateva locuri in care sa reusesc sa privesc spre departari, spre est. Stiu ca in acea parte trebuie sa fie comuna Gura Teghii, pe valea raului Bîsca, dar nu zaresc nicio casuta. Sunt doar vai si dealuri verzi si nesfarsite – minunat de altfel! Undeva mai spre sud est trebuie ca se vede culmea Ivanetu, dar nu-mi dau seama prea bine care ce varf e si cum vine, si nici nu incerc prea mult asta. Ma gandesc ca voi putea sa inteleg totul mult mai bine cand voi fi in punctul cel mai inalt, de unde sa pot privi in toate partile.

E inca soare si cer albastru, dar si cu norisori albi, ba chiar cenusii in unele parti. Ma bucur tare mult de portiunea aceasta de creasta, ce se strecoara printr-un tunel de brazi. Un tunel mult mai luminos decat cele din paduri, pentru ca aici bradutii sunt mai mici si poteca e de fapt chiar drum de caruta (acoperit insa de iarba), si e deci destul de lata.

Pe stanga era un varfulet acoperit de padure, si asta imi bloca vederea spre vest, dar dupa ce l-am depasit am reusit sa vad, printre varfuri de copaci, si masivul Siriu, cu varful Mălîia si varful Siriu mai in dreapta. Nu am stat mult sa ma bucur de peisaj nici aici, dorinta de a gasi varful cel mai inalt era foarte mare, stiind ca de acolo perspectiva e mult, mult mai frumoasa! (nu mai fusesem niciodata in  muntii astia, dar citisem descrieri in ghidul Muntii Nostri – oare cat de ciudat e ca cineva de varsta mea sa citeasca si sa aiba la dispozitie asta? Noroc cu tata, care are cred toata colectia).

Intru apoi si in padure, una intunecoasa de brad, prin care se mai strecoara insa cateva raze de soare pe crengile uscate de la poale. Nu dureaza mult si ies intr-o poiana, unde trebuie sa fac dreapta pe la marginea padurii. Am o reactie instantanee de a strange batul de trekking mai tare in mana cand in dreapta mea in padure simt cu coada ochiului ca misca un animal mare, si ma intorc imediat sa vad ce e. Nu sunt decat cativa cai. Ceea ce mi se pare foarte interesant! Erau vreo doi cai negri si unul alb, ascunsi in padurea intunecoasa – desi langa padure era ditamai poiana verde. Par cai salbatici, nu e niciun om in preajma si sunt chiar pe creasta muntelui, unde nu pare sa vina cineva vreodata. Calutii sunt tare speriosi, nu pot sa ma apropii mai mult de padure pentru ca fug in directie opusa. Reusesc insa sa-l fotografiez pe cel alb intr-o imagine ce mi se pare in acelasi timp si ciudata si interesanta si parca si putin infricosatoare (noi nu avem un cuvant putin mai calm, mai slabut decat ”infricosator”? ceva care sa traduca ”spooky”?). 

Oricum, daca am gasit si cai pe muntele Podu Calului, e ceva! Acum inteleg de unde se trage denumirea muntelui: primii oameni care au urcat aici, au traversat podul peste Bîsca si apoi au dat de niste cai… pai ce-au zis? Uite un pod… uite un cal… hai sa numim acest munte ”Podu Calului”.

Vorbesc putin cu inaripatii fara aripi, ca sa nu se sperie prea tare, si prezenta  lor ma face sa stau mai linistit in privinta ursilor (desi chiar nu mai aveam nicio grija) – adica daca ar fi vreun urs, s-ar duce dupa o carnita frageda de calut, nu dupa mine care sunt doar piele si os :)) Desi calutii fug mai repede… dar nici cu mine nu-i de gluma! Eu ma catar in copaci foarte inalti! :)) N-am incercat inca asta cu un rucsac mare in spate… desi m-am tot gandit la acest aspect pe munte.

Pe poiana era si o balta cu apa maro (nu stiu de ce am considerat important sa mentionez acest aspect neinteresant :)) ), si mai in vale pe dreapta o constructie micuta de lemn – cam mica pentru a fi o stana, dar oricum, o baraca ceva. Apoi reintru in padure, cu gand ca de acum trebuie sa ies undeva langa varful cel mai inalt.

Dar varful nu mai apare. Gasisem si un marcaj vechi pe cateva trunchiuri, cruce albastra – care apare pe harta si duce la Gura Teghii. Il urmez pe poteca de creasta prin padure, apoi poteca iese putin la un luminis, dupa care reintra in padure – avand in stanga un deal si in dreapta vale. Ajung la o intersectie, in care o poteca merge inainte spre dreapta, in coborare, iar alta, care pare cea principala, face stanga,  ocolind ceea ce pare sa fie  un varf (pe partea stanga). Incerc sa ma uit putin pe harta, la busola, dar nu-mi dau seama pe unde vine intersectia asta. Ma gandesc sa merg putin la stanga, ramanand la acelasi nivel, pentru a vedea daca mai gasesc vreun marcaj. Si gasesc. Dar poteca pare sa inceapa sa coboare, si se tot duce spre  est, cand de fapt mie imi trebuie sa merg spre nord. Imi dau seama ca de fapt si pe harta poteca face dreapta, dar ma gandesc ca trebuia pana aici sa fi fost deja varful, si eu n-am vazut nimic – ma asteptam sa ies intr-o poiana de unde sa vad clar varful drept in sus undeva, fara copaci pe el. De unde! Poteca merge mai mult prin padure (doar unde erau calutii a fost  poiana, si de acolo nu se vedea  niciun varf golas nicaieri, doar padure si vale). Ma intorc la intersectie, si ma gandesc ca varful nu poate sa fie decat cel din stanga, pe care il ocolea poteca. Acolo unde era o portiune de teren fara copaci, care urca spre ceva…

Asa ca urc repede pe sub crengi de brad, pe iarba verde cu tufe de afine luminate de soare, si ma gandesc ca gata, asta trebuie sa fie. Si ajung intr-adevar intr-un varf. E o poienita  insorita acolo, ba e chiar si o borna de piatra in punctul cel mai inalt. Insa de jur imprejur  sunt brazi, nu foarte inalti, cu crengile pana la pamant, si care imi blocheaza  vederea  cam in toate partile. Scot rucsacul, ba chiar si tricoul ud, pe care il intind putin la uscat pe betele de trekking, si ma gandesc sa fac o pauza sa mananc ceva. E plin insa de muste si alte insecte care sunt atrase de tricoul meu galben (uitasem acest aspect, trebuia sa urc cu alta culoare pe mine) dar si de pielea mea fina. Asa ca ma bucur ca am la mine o solutie anti-tantari, si imi dau pe mine pe unde reusesc sa ajung. Ce bucurie sa constat ca mustele dau sa se aseze, dar  nu reusesc! Aha, mult mai bine asa! Apoi plec  putin pe iarba spre un loc unde pare sa fie priveliste mai multa. Intr-adevar, putin mai  jos, spre dreapta, trec  de niste braduti si valea se deschide mai mare, asa ca reusesc sa vad niste  dealuri verzi si destul de inalte, acoperite  de paduri. Nu reusesc sa-mi dau seama ce sunt, si ma simt putin dezorientat. Cred ca priveam spre nord, nu mai tin minte, dar ar fi trebuit sa se vada varful Penteleu cel ascutit si golas! Nici urma de el! In rest in parti nu reusesc sa mai vad mare  lucru. Ma intorc sa mananc in poienita  inconjurata de o padure –  dincolo de ale carei crengi nu reusesc sa vad nimic. Parca as fi prins intre niste ziduri de dupa care ar putea oricand sa apara un urs… sau un cal.

Calcaiele ma ustura tot mai tare, si mi-e deja clar ca in Penteleu nu mai ajung in felul asta. Era ora 15.50, deci destul de tarziu. Normal eu ma gandeam ca voi cobori printr-o poiana pe care o vedeam pe harta, fara poteca, spre nord, apoi direct prin padure pe undeva pe valea raului Copacelu pana la raul Bîsca Mare. Dar acum aceasta varianta nici nu mai intra  in discutie – mai ales ca mai devreme, inainte sa parasesc drumul forestier, am trecut pe langa niste maluri impadurite foarte abrupte, pe unde nici fara rucsac in spate nu as fi reusit sa ma strecor (era vegetatie foarte foarte deasa!), si daca nu as gasi o poteca as ramane blocat intr-un eventual desis de genul asta cine stie cat. Asa ca ma intorc spre potecuta marcata, de data asta putin pe alta parte, printr-o zona mai abrupta de padure. Dar reusesc sa ajung direct in poteca de sub varf. O urmez in continuare si apoi nu mai stiu unde s-a facut o intersectie si cand am facut dreapta, ca am pierdut marcajul. Din cauza ca nu eram sigur in privinta pozitiei mele, nu reuseam sa-mi dau seama prea bine pe harta cum vine drumul, si deja incepusem sa merg spre sud, ceea ce mi se parea putin ciudat, ca dinspre sud venisem… Dar de fapt si pe harta poteca mergea spre sud-est, chiar daca eu uneori mergeam mai mult spre sud decat spre est.

Am inceput asadar sa cobor, calcand de acum pe urmele de cal din noroi, care pe la aceste izvoare mai ”apare” destul de des. Nu sunt inca hotarat in privinta a ce voi face mai departe – daca voi ramane la o stana sa dorm, daca voi pune  cortul sau ma voi grabi sa prind un microbuz  spre Bucuresti. Durerea de picioare, faptul ca eram cam ud si norii care tot dadeau tarcoale ma faceau sa ma gandesc ca nu mi-ar strica sa ajung acasa, mai ales ca a doua zi oricum n-as mai fi putut sa fac traseul  cel lung din Penteleu pe care mi l-as fi dorit. Eventual acasa sa ma bucur si de o imbratisare lunga, care  in momentele alea era mult mai de dorit decat orice noapte singuratica la o stana de pe o vale de munte care nici nu stiam exact unde ma va scoate.

Drumuletul forestier pe care am inceput sa cobor s-a unit apoi cu unul mai mare si mai evident, care venea din dreapta, si il urmez simtindu-ma tot mai aproape de oameni si de vreun sat. Dar de unde! Drumul merge la nesfarsit,  pare incredibil de lung! Ma uit, atunci cand reusesc sa vad printre copaci sau din  vreo poiana, spre valea unde merge drumul. Coamele muntilor sunt inca lungi, si drumul trebuie sa ajunga pana la capatul lor! N-am ce face altceva  oricum,  merg ca si alte dati, ignorand durerea de la talpi, putin dezamagit ca nu voi reusi sa merg si in Penteleu, dar si ca nu am reusit sa ma bucur macar de varful Podu Calului asa cum as fi vrut. Putin debusolat in privinta noptii ce va urma, si pe care nu stiam unde o voi petrece – pentru ca imi cam disparuse (ciudat  de devreme, dar destul de motivat) dorinta de a mai sta pe-acolo in conditiile acelea…

M-am  mai oprit pe niste  busteni sa  mananc ceva, mai mult cu gandul sa mai usurez bagajul – bagaj pentru 3 zile, carat intr-o excursie de o zi! Pai daca stiam, luam frumusel  rucascul  cel mic si incaltarile Salewa si alergam pe-aici acum! Dar nu ma plang, unele  lucruri se  intampla  fara  voia noastra, nu din vina noastra. Nu pot reprosa bocancilor ca au facut figuri, ca ce stiu ei? Asa cum nu poti sa-i reprosezi ploii ca ploua sau cuiva ca nu te iubeste, chiar daca tu ai de suferit din cauza asta. Nu-ti ramane decat sa cresti. Sau sa scazi.

Mai gasesc si apa pe  drum, de fapt  de acum drumul urmeaza valea unui rau destul de puternic. Padurile incep sa se retraga pe margini, lasandu-ma sa merg printr-o lumina galben-verzuie, de apus peste dealuri acoperite de iarba. Drumul devine  uneori marginit de plopi inalti, si simt ca nu mai sunt pe munte, ci undeva pe un deal de la tara, unde ar trebui sa fie plin de oameni la coasa si copii care alearga pe poieni. Dar nu e nimeni, e incredibila senzatia pe care am avut-o, de locuri parasite – ca si cand acolo parea ca ar trebui sa fie multi oameni, dar toti disparusera brusc! A fost si un caine la un moment dat, care mergea pe drum spre mine, dar cand m-a vazut s-a oprit, a coborat destul de mult in vale si m-a ocolit pe acolo. Nu am mai intalnit caine care sa faca asta.

Apar si primele grajduri, risipite mai mult  pe  poienile de  pe versantul de vizavi, destul de departe, si un drum face stanga sa mearga spre ele. Eu cobor in continuare spre dreapta, bucurandu-ma  si mai mult de peisaj,  desi talpile ma dureau si mai rau. Apar si primii caini care isi apara cu indarjire ograda parasita de oameni, dar care nu indraznesc sa se apropie prea mult de mine, multumindu-se sa ma latre de la vreo 5 metri. Oricum, prea mult  tupeu pe unii. Numai gura e de ei!

La o alta astfel de ograda unde  latra un caine, gasesc  si un om, pe care-l intreb unde ma scoate acest drum. Aflu astfel ca voi ajunge in satul Paltinis, si ca raul, spune nenea, se cheama Tega. ”Aaaa, asta e valea Teghii?” intreb eu entuziasmat de faptul ca numele imi suna cunoscut. Imi zice ca da, dar se insela. Raul  se chema  de fapt Paltinisul Mare, si deci era vorba de valea Paltinisului. Raul Tega era  dincolo de deal, spre Poiana Teghii, si eu sigur nu eram acolo.

Aflu si ca  ar mai fi 4 km pana in centrul satului, la asfalt, de unde poate mai gasesc un microbuz spre Nehoiu. Merg un km si pe un drum care vine din dreapta aud zgomot de motor. Ma gandeam ca o fi vreun atv, dar e si mai bine, un tractor! E un singur om in el, si opreste cand ii fac semn. Il intreb daca n-are loc si pentru mine, cocotat pe undeva, sa merg pana in centru in sat, si se uita si el neputiincios  in jurul lui – chiar nu era loc inauntru decat pt o persoana, nici macar rucsacul nu-mi incapea. Dar imi spune sa stau pe aripa rotii, pe partea dreapta, cu rucsacul in spate. Am pus doar betele stranse in interior. Si-apoi dai aventura,  pe drumul cu hartoape si denivelari. Mi-era greu sa ma tin de ceva, trebuia cu mana stanga sa ma sprijin in interior, prin geamul deschis – lucru care mi-a provocat  niste vanatai la sub brat, ca se tot lovea de usa tractorului la hopuri – si cu mana dreapta trebuia sa ma tin de un ciot de tabla din interior, lucru care mi-a provocat o mare febra musculara la umar, ca trebuia sa ma tin cu forta sa nu cad spre dreapta. A fost chiar placut, de mult nu mai mersesem cu tractorul!

In mers  am mai stat la povesti cu nenea, prin geamul deschis, si, pe langa discursul obisnuit despre  ”nu e bine sa mergi singur pe munte”, mai imi spune si despre zona aceea, despre  oameni, ursi si alte detalii interesante pe care  nu le mai tin asa bine minte. Dar pe moment m-am bucurat sa vorbesc cu el.

N-am mers mult cu tractorul, doar vreun km jumate, apoi am mai mers pe jos tot cam atat, pana la asfalt. Pana sa ajung, de cand am intrat de fapt pe ulita satului, au aparut nori negri deasupra, si era clar ca urmeaza sa ploua. Am incercat sa observ totusi si satul si sa fac cateva poze cu casutele de pe marginea vaii, cu dealurile din spate… Am dat buna ziua catorva babute care mergeau grabite (dar agale) spre casa si am evitat sa fiu lovit de vacile care veneau de la pasune. Iar apoi, cand a inceput sa picure, m-am oprit sa-mi pun pelerina – una pe mine, una pe rucsac. La sosea cand am ajuns m-a  ajuns  din urma si nenea cu tractorul, care mi-a spus sa fac stanga pe pod ca acolo e statia de autobuz, si sa vad acolo ce gasesc. I-am multumit inca o data si am pornit intr-acolo.

Parea ca e deja ora 9, dupa lumina inchisa din jur, dar era abia 18.45 cand am iesit  la drumul principal (care la stanga ducea spre Gura Teghii si Varlaam, iar la dreapta spre valea Buzaului – Dn10).

Am  intrat in magazinul din statie sa intreb de microbuze, dar la ora asta nu mai circula nimic. Ploua tare si am inceput sa fac cu mana la ocazii, gandindu-ma in acelasi timp la alternative in caz ca nu ma ia nimeni. Era si o biserica in apropiere, asa ca am intrebat daca as putea  vorbi cu preotul, poate mi-ar gasi un coltulet unde sa-mi intind izoprenul si sacul de dormit (nu sunt mofturos, putea sa fie si un grajd, orice numai sa ma schimb in haine uscate si sa scot bocancii din picioare!). Dar preotul locuieste in Nehoiasu, la vreo 12 km de aici.

La nevoie, as fi cautat o poienita  pe malul raului si puneam cortul – chiar daca nu aveam chef de el in conditiile astea – in el nu puteam sa ma schimb ca nu e suficient de mare, ori intram ud si ma chinuiam sa ma schimb, ori ma schimbam afara si ma uda si pe hainele uscate, complicat cu cortul asta. Desi, daca nu aveam disconfortul acela la talpi, as fi privit altfel lucrurile.

Pana sa ma ia cineva insa cu masina, a iesit  soarele, si eu m-am pus mai bine sa ma usuc, ca simteam mainile ude  desi aveam pelerina pe mine. Dar soarele asta minunat a mai creat si el o minune, ca inca ploua: un curcubeu urias, deasupra soselei, de la un deal la altul. Pe urma am vazut ca erau doua, mai era unul mai slabut  deasupra primului. Oricum, a fost asa frumos, si am ales sa-l interpretez ca pe un semn care spune ”uite, nu trebuie sa fii trist ca nu a iesit asa cum vroiai, ce a fost a fost minunat oricum! Si la final oricum vei ramane cu zambetul pe buze si amintirea placuta in suflet!” Si asa a fost. Mi se parea amuzant cum ma gandeam eu ce-mi spune curcubeul. Ce chestie, candva curcubeul avea asa o semnificatie importanta pentru mine, era o metafora… o poveste pe care eu o scrisesem… Povestea curcubeului. De data asta nu m-am gandit deloc la ea. Ciudat.

Apoi am avut noroc sa  vina un fel de mini duba-microbuz ceva, cu un  nene si o tanti foarte de treaba, care m-au dus pana in statia de autobuz din Nehoiu. Pe drum insa am vorbit o gramada despre locurile acestea, ba si despre valea Siriului, pe unde am coborat eu din Siriu – si cum erau multe cai ferate inguste pentru exploatare forestiera, dar au fost inundatii prin anii 70 si s-au distrus, apoi s-au facut drumurile astea forestiere, si pe valea Siriului sunt cateva case (satul Stearpa) unde nu prea mai e lume, ca n-au nici curent electric (cum banuiam) nici nimic… Imi zicea ca si pe valea Bîsca, unde ne aflam, turismul e slab dezvoltat, ca nu prea sunt pensiuni – stia doar una la Varlaam (ma gandesc ca trebuie sa fie totusi mai multe). Oricum, am avut ce vorbi, si eram mandru ca stiam sa-i spun si eu despre locurile astea cate ceva, de un varf, de un rau, de un sat, de un foc viu – pentru ca le citisem in ghid si le analizasem pe harti…

Din Nehoiu, o tanti care astepta in statie a facut cu mana la un microbuz mai mic, particular, si nenea a oprit, asa ca am urcat si eu si am mers pana la Buzau, unde am ajuns pe la 21.20. Cu nenea asta nu am vorbit nimic tot drumul, nici tanti cealalta, asa ca i-am dat 15 lei – cam cat ar fi costat si microbuzul. Lu nenea de mai devreme nici nu se punea problema sa-i dau ceva sau sa-mi ceara ceva – se subintelegea din cum si ce vorbeam ca e doar un lucru bun pe care vrea sa-l faca, fara niciun interes material.

In Buzau a trebuit sa stau in gara pana la ora 3 noaptea sa astept personalul de Bucuresti, dar n-a mai contat. Stiu ca puteam sa fiu pe o poiana verde cu cortul si a doua zi sa merg mai linistit spre casa, dar am ales varianta asta din diferite motive – mai bune sau mai proaste.

In gara am mancat  o inghetata si am citit cred tot ghidul cu muntii Buzaului si am analizat pe toate partile hartile, sa vad cum venea varful Podu Calului si pe unde am coborat. Apoi am ajuns dimineata in Bucuresti – cu o noua excursie minunata la activ si cateva poze care sa-mi aminteasca de asta… in culori.

Ce mi se pare minunat e ca, asa cum mi se intampla de fapt de fiecare data, tot greul de pe drum, durerile ce pot aparea, frustrarile, dezamagirile, frigul, gandul ca am cheltuit banii pe drum si am stat doar o zi, faptul ca am carat bagaj mare doar pentru o zi, faptul ca n-am ajuns unde vroiam, toate astea dispar. Iau ce e de invatat din ele, si efectiv dispar – de fapt, daca nu as fi tinut neaparat sa prezint situatia cat mai reala, asa cum am simtit-o atunci, pai acum as fi scris doar despre chestiile bune si frumoase – pentru ca ele raman mult mai pregnant in minte si in suflet decat celelalte. Asta ar putea sa fie si o buna motivatie pentru a iti invinge teama de astfel de limite si de a depasi gandurile negative care ar putea in viitor sa te tina pe loc din a face ceva care sa te faca sa simti… E ca atunci cand suferi din dragoste – poti ajunge sa-ti doresti sa nu mai iubesti niciodata, crezand ca nu merita sa suferi atat, sau poti sa-ti dai seama ca nu dragostea trebuie condamnata pentru erori umane, si sa-ti doresti si mai mult, ceva mult mai bun, mai mare, mai real. Dar pentru asta trebuie sa cresti si tu.

Si de multe ori teama de suferinta e mai puternica decat dorinta de iubire, si dorinta de confort mai puternica decat dorinta de a face efort – chiar daca acel efort ti-ar aduce bucurii infinit mai mari si alte multe beneficii. Dar nu traieste nimeni in locul meu, si nici eu in locul altora. Sau, cum ar spune melodia, ”cand  mi-e sete, nimeni nu poate sa bea in locul meu”.

Eu raman cu dorinta inca puternica de a urca in Penteleu, cu gandul ca in Podu Calului pot fi facute trasee foarte frumoase de o zi, fara sa sari neaparat Calul (dintr-o parte in alta), si cu multumirea ca exista lucruri care sa te faca sa simti atat de  intens, dar in acelasi timp sa si inveti foarte mult. Si, ca urmare… sa cresti.

Ioan.

…

Fotografii sunt aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/InCodrulVerdeSingurInMasivulPoduCaluluiMuntiiBuzaului?feat=directlink

Despre excursia din muntii Siriu si Tataru, aici.