Ciucasul pictat in verde si roz.

Traseu:

Ziua 1: Cheia – Cheile Cheitei (triunghi albastru) – Pasul Bratocea (banda albastra) – creasta Bratocea (banda rosie) – Varful Ciucas –cabana Ciucas – saua Chirusca – saua Gropsoarele – La Rascruce (cruce rosie) (creasta Zaganu). Dormit la cort.

Ziua 2: La rascruce – varful Gropsoarele – La Lanturi – stana din Zaganu – Cheia.

Participanti: Ioan, Corina si Alexandra.

Data: 10-11 iunie 2010.

(link catre mai multe poze, la finalul textului – pozele  de mai jos nu se  maresc)

Pentru a face o  bucurie si altora, am lasat Penteleul pentru alta data (acolo vreau sa merg singur), si am plecat spre Ciucas. Cu Alexandra si Corina, doua fete dornice de o evadare pe  poteci de munte, doua fete carora pe cont propriu le-ar fi fost mai greu sa ajunga atat de sus si de departe. Nu imposibil desigur, dar daca m-au gasit pe mine sa le indrum si sa le fiu alaturi, cu atat mai bine (nu doar pentru ele). Am ales Ciucasul pentru ca eu fusesem acolo anul trecut in mai, dar atunci nu aveam cu mine aparat foto – si pentru ca atunci imi placuse mult, imi doream sa revin si pentru cateva fotografii – mai ales ca suntem, ca si atunci, in perioada  roz a muntelui.

Am lasat masina langa hotelul Zaganu, la capatul nordic al statiunii Cheia, si am pornit la drum pe la ora 9.

Prin Cheile Cheitei nu mai fusesem nici eu, si de cand am urcat in Grohotis in decembrie (incepand urcusul exact din acelasi loc), mi-am zis ca trebuie sa ajung si pe acolo.

Asa ca incepem sa  mergem lin pe drumul forestier marcat cu triunghi albastru. Vreo 5 caini incep sa ne urmareasca de la distanta, si degeaba incerc sa-i alung, pana mai sus n-am scapat de ei. Cel putin nu ne-au deranjat.

Incet incet drumul se transforma in poteca, si peste ea se scurg la vale paraie pe care le traversam cu grija sa nu ne umplem de noroi. Zona e tare verde, si ma bucura si lumina calda pe care soarele o trece printre crengi, pe frunze mari de  brusture.

Potecuta coboara langa rau, si de aici incepem sa ne strecuram printre copaci, pe langa stanci, peste stanci… La un moment dat am crezut ca ne-am blocat, am urcat pe o stanca pe unde parea ca e poteca, dar acolo ajungeam doar  la o mica prapastie, nu se putea trece pe acolo. Corina se simtea debusolata, ea ne adusese acolo, pentru ca mergea prima. Cobor de pe bolovan si observ trecerea chiar pe la baza lui – o zona in care trebuie atentie sa nu aluneci in apa raului, o zona unde la prima vedere ai crede ca trebuie sa treci prin rau. Dar nu e nevoie, se poate trece – si e chiar frumos.

Ajungem si la o cascada micuta, cu apa ce coboara vijelios pe un tobogan de stanca, din acela  rasucit. De aici peisajul se schimba, intram intr-o padure mai putin colorata, mai inalta. Pana aici, pe malul raului era totul verde, se vedeau versantii inalti in partea dreapta  (pe sus pe-acolo trece si drumul national, se mai aud masini uneori) si soarele isi facea loc pana la noi. De acum traversam de cateva ori rauletul de pe-o parte pe alta, si Alexandra aluneca pe o piatra, alegandu-se astfel cu o vanataie care sa-i aduca aminte sa fie mai atenta unde pune piciorul…

Parasim usor spre dreapta, in urcare, valea raului – nu inainte de a umple un bidon cu apa. Apoi mi-am dat seama ca trebuia sa le umplem pe toate, pentru ca pe harta mai apare un singur izvor langa o stana, dar nu sunt sigur daca-l vom gasi si daca el chiar e acolo.

Am parasit astfel cheile, o zona destul de scurta, dar mi-a placut mult pe-acolo – cu malurile inalte si verzi, cu apa limpede si soarele sa o faca sa straluceasca si senzatia aceea de natural si de salbatic – chiar daca se afla asa aproape de o localitate si de sosea.

Dupa un urcus  mai pronuntat iesim intr-un drum forestier – care spre dreapta duce la  sosea. In sus urca  insa o poteca marcata cu banda albastra, care  merge spre Pasul Bratocea – asa ca o urmam.

Cat de mult s-a schimbat padurea, a devenit gri si maronie, de  la tulpinile fagilor si frunzele uscate de pe jos. Doar privind in sus e mai verde. Asta ca sa ne aminteasca sa nu cumva sa mergem cu capul plecat.

Iesim si in soseaua nationala, dupa o ora si un sfert de cand  am plecat  de la masina. De aici ajungem cam in 20 de minute in Pasul Bratocea, strecurandu-ne pe o potecuta ce scurteaza unele serpentine ale soselei.

Din Pasul Bratocea marcajul devine banda rosie  spre varful Ciucas, si pe indicator scrie ca s-ar face pana  acolo vreo 3,5 – 4 ore. Mi se pare rezonabil. Noi am facut 5, ca ”suntem” mai incepatori si fara antrenament.

Inainte sa incepem sa urcam spre releul ce se zareste sus deasupra padurii, ne oprim pentru o pauza de masa, langa izvor. E bine ca el exista acolo, si e bine ca l-am gasit. De fapt n-ai cum sa nu-l gasesti, ca se vede din drum, pe partea dreapta, putin in vale. De aici incepem sa urcam abrupt prin iarba si printre flori, pana iesim iar in drum, dar mai sus. O turma  de oi coboara prin stanga noastra spre stana din vale si spre izvor, si cu ele, si vreo 5 caini. Pe noi insa ne ignora (sau poate nu ne-au vazut, eram dupa un delusor), si alearga grabiti spre cei 5 caini care ne urmarisera din Cheia pana acolo. In felul asta i-au pus pe fuga si putem merge si noi linistiti mai departe.

Drumul forestier merge pana la un releu de metal, iar de acolo incepe poteca. Urca destul de abrupt, dar pe sub crengi de brad care sa ne racoreasca in canicula aceea. Toti trei ne-am dori un rau in care sa ne aruncam sa ne racorim, dar nu exista asa ceva in apropiere.

Cand nu suntem intre copaci putem sa vedem spre departari peisaje frumoase – cu muntii Grohotisului (culmea muntelui Babes) inspre sud, statiunea Cheia in vale, varful Clabucetul, ba si Varful lui Crai. Si desigur, o parte din creasta Zaganu cea stancoasa – unde poate vom ajunge si noi azi.

Inainte sa ne apropiem de iesirea in creasta, ma uit atent sa vad… un porumbel. Data trecuta am trecut pe aici (in sens invers) fara sa stiu de el, dar acum l-am gasit. Mi se pare totusi cam stramb de unde il vedem noi, din poteca (spre stanga), si ma gandesc ca poate se mai urca pe undeva ca sa se vada mai bine. Dar nu. Nu-i nimic, a stat cuminte si la poza, si a iesit chiar dragut. (E vorba de o stanca ce are forma  unui cap de porumbel – cu ochi, cioc etc).

Iesim apoi la golul alpin, unde avem de urcat o vale verde si larga, presarata cu stanci de toate formele si marimile. In creasta ne asteapta un stalp de marcaj, si ajungem la el dornici sa vedem  peisajul si spre partea cealalta, spre vest, dar si sa vedem varful cel mai inalt – in caz ca se vede, spre nord.

Spre vest vedem Piatra Mare, si o parte din orasul Sacele. Mai spre sud-vest se vad crestele cu putina zapada ale Bucegiului, unde recunoastem varfurile Costila, Bucura, Omu si Bucsoiu. Sub ele, creasta muntilor Baiului – care de aici pare atat de joasa, comparativ cu cea a Bucegilor. De fapt asa si este, e o diferenta de vreo 600 de metri. Se vede clar varful Neamtu cel ascutit, si in dreapta lui, varful Paltinu cel rotunjit. Varful Ciucas nu se zareste inca.

Am uitat sa spun ca ne-am dat noi cu crema pentru protectie solara pe fata si pe maini, dar soarele era asa puternic incat ar fi trebuit sa ne dam din ora in ora – asa ca putin putin tot ne-a prins pe umeri si pe gat suficient cat sa fie deranjant intr-un final. Dar nu cine stie ce – de avut insa in vedere acest aspect, ca sa nu lasam crema acasa.

Dupa o pauza de masa in care ne-au bazait o multime de muste, plecam mai departe pe poteca lina inconjurata de frumos. Eu astept cu nerabdare sa gasesc pantele pline de rododendron, dar abia apare cate un smoc de flori, suficient sa-i arat si Alexandrei ce anume astept eu cu atata nerabdare. Pe creasta Zaganu trebuie sa fie mai mult, stiu eu. Dar gasim si gentiane de un albastru incredibil, care sa ne bucure privirea, si verdele frumos al ierbii e presarat si cu flori galbene, un contrast minunat cu cerul albastru cu norisori albi. O combinatie minunata de culori se poate gasi sus pe munte.

Mergem lin privind cand spre stanga, cand spre dreapta, in functie de cum ne permite poteca. Spre dreapta vedem creasta Zaganu in toata splendoarea ei cea stancoasa, iar in stanga sunt vai verzi ce se strecoara printre dealuri impadurite. E si un varf rotund, bombat, care iese usor in evidenta – cu niste stanci si o poiana la baza – undeva spre poiana Teslei, dar nu stiu cum se cheama.

Castigam si altitudine, si poienile pline de rododendron sunt din ce in ce mai multe. Si mai pline. Ocolim prin partea dreapta varful Bratocea, acoperit si el de multe flori roz, si dincolo de el ni se  deschide  un peisaj minunat spre varful Ciucas si spre Tigaile Mari. O multime de stanci, mai inalte, mai joase, pare ca cineva le-a infipt pe toate ca pe niste  lumanari intr-un tort. In dreapta se  zareste si cabana Ciucas (in constructie), si poteca ce ocoleste varfurile pentru a ajunge la ea.

Ajungem astfel in saua Tigailor, unde un cioban ne intreaba in ce parte o luam (spre varf sau spre cabana) ca sa stie in ce parte sa mane turma de oi, sa nu ne stea in cale. Urca si el cu noi putin mai sus, ca sa ne fereasca de cainii aflati undeva la umbra langa niste bolovani. Unde stau la umbra aliniati si 6 magarusi frumosi – lipiti parca de stanca, in picioare, special pentru a fi feriti de soarele puternic.

Au inceput sa apara nori destul de negri, si ciobanul zice ca va ploua si aici. Mie imi pare totusi ca ne va ocoli, stiam si prognoza de pe site – desi nu de putine ori n-a fost cea mai exacta (plus ca se schimba la cateva ore, si nu o mai verificasem de cand plecasem de acasa). Incepem totusi sa urcam spre varf, macar nu mai avem mult. Dar portiunea aceasta e destul de obositoare, e de urcat destul de abrupt, si fetele sunt obosite. Cel putin peisajul e tare frumos, potecuta se strecoara pe la baza stancilor si e ingusta si merge pe marginea unei vai largi, e super frumos pe aici.

Din cand in cand se aud tunete infundate, dar par sa fie inca departe. Eu imi lasasem pelerina acasa, vazand ca se anunta 3 zile cu soare si fara ploaie, dar nu mi-e frica de faptul ca as putea sa ma ud. Nu mi-era frica nu pentru ca auzisem eu ca ”intre doua nu te ploua” (ce expresie idioata) si eu eram cu doua fete (nu chiar intre ele) – sunt mai ingrijorat insa gandindu-ma la eventuale fulgere care ne-ar prinde pe creasta. As vrea sa le grabesc putin pe fete sa urce mai repede, dar imi dau seama ca m-as chinui degeaba, si le-as chinui si pe ele prea tare. Asa ca mergem in ritmul nostru (de fapt al lor), si in cele din urma ajungem in varf. Dupa 6 ore si 20 de la masina – mers potrivit asa (ca sa nu zic incet), cu bagaj potrivit (al Alexandrei mai greu, al Corinei mai usor – ca ea avea rucsacul meu de bicicleta, si al meu era cel mai greu, ca eu aveam si cortul cel mare in spate).

Pe varf insa e ca si cand ai bagat telefonul in priza la incarcat :)) Parca se trezesc fetele la viata, nestiind in ce parte sa priveasca mai intai, pentru ca peisajul e fantastic in toate partile! Ma bucur sa o aud pe Corina exclamand, cand ajunge pe varf si vede valea din partea cealalta, ”oaaa, ce frumos ee”… genul de bucurie de care nu prea ai parte la oras.

Sa enumar o parte din muntii pe care ii vedeam de pe varful Ciucas (1954m), cei pe care eu i-am putut recunoaste: Spre nord… nu prea cunosc nimic :)) Decat in vale intuiesc cu ajutorul hartii ”Mana Dracului” si ”Gemenii Ciucasului” – niste stanci care ies in evidenta.  Mai spre est, departe departe, abia se vede varful ascutit al Penteleului, si in dreapta de el ca un guguloi, varful Podu Calului (ce rau imi pare ca n-am o super luneta, sa vad eu daca era poiana pe varf sau nu!). Mai in dreapta, varful Siriu e rotunjit si separat de creasta Malaia prin Poarta Vanturilor – oricum masivul Siriu se distinge foarte clar de aici. Mai jos de el, mai aproape de noi putin, dar si mai spre dreapta, creasta muntilor Tataru – cu varful Tataru Mare in partea stanga, si varful lui Crai departe in dreapta. Creasta e acoperita de la un varf la altul de creasta Zaganu, ce face parte tot din masivul Ciucas, si unde inca nu ne-am hotarat daca vom ajunge azi sau maine, in caz ca vom mai ajunge si acolo (eu eram pregatit sa incep coborarea spre masina in caz ca fetele nu mai puteau sa urce). Mai spre dreapta, spre sud-est, varful Clabucetul parca imi face in ciuda cu pozitia lui geniala, inconjurata de munti din toate partile. Spre sud se vad dealurile de la Maneciu, si spre sud – vest, muntii Grohotisului – cu varful Grohotisul (cel mai inalt). Apoi muntii Baiului, cu Paltinu si Neamtu, si o parte din muntii Bucegi. Piatra Mare si Postavaru se vad mai spre vest, si iata un tur de Romania facut dintr-un singur loc. Ce-mi place chestia asta! Si cand te gandesti cate sunt de fapt de vazut in tara asta… Ar fi cazul sa mergem si mai departe, nu mereu in acelasi loc unde e mai usor sa ajungi.

Imi amintesc ca anul trecut cand am ajuns pe varf nu reuseam sa fac diferenta intre Piatra Mare si Postavaru (inca nu fusesem pe ele), ce sa mai zic de Penteleu, Tataru etc… Cate am vazut si am invatat de atunci… Alexandra ma intreba putin contrariata, ”cum de stii toate varfurile?”. Si i-am spus: am fost acolo. Sunt sigur insa ca se pot invata si stand ore in sir intr-o biblioteca, inconjurat de carti si de harti. Oh joy. Nu ca nu ar fi super utile cartile si hartile, dar nu se compara cu ce vezi, simti, inveti – la fata locului.

Spre sud se vede de acum ca ploua, chiar daca mai sunt raze de soare ce se strecoara printre nori. La noi inca e soare, si spre nord e asa senin si frumos incat iti vine sa privesti numai acolo, gandindu-te ca astfel ploaia te va ocoli. E un contrast asa puternic intre nord si sud, si noi parca suntem la granita dintre ele. Parca am fi la Roma :)) Stiam eu ca toate drumurile duc acolo, dar chiar si potecile? :)) Norii se apropie si de noi si sunt tot mai negri pe vale spre sud, si se aud bubuiturile infundate ce te fac sa o iei la fuga…  Ne pare rau ca n-am putut sta mai mult pe varf, dar siguranta inainte de toate. Asa ca incepem sa coboram spre cabana Ciucas (asta ca directie doar, nu ca obiectiv).

Marcajul ramane banda rosie, si ca si pana aici, e foarte bun. Coborarea e pe unele portiuni destul de abrupta, cu grohotis pe poteca, trebuie destul de multa atentie, mai ales daca nu ai prea mai mers pe astfel de poteci, si daca iti mai fac si genunchii probleme. Apoi conteaza si ce incaltari ai, Alexandra isi cumparase special pentru aceasta excursie niste mini bocanci de la Quechua, facuti mai mult pentru plimbari prin padure – dar care sunt mult mai buni decat niste adidasi – ca daca tot nu urci decat de doua ori pe an si nu vrei sa-ti iei cine stie ce bocanci, dar nici sa urci in adidasi nu merge, mie mi s-au parut foarte practici – si a mers foarte bine cu ei. Insa nu se compara cu incaltarile mele sau ale Corinei, unde talpa Vibram sau Salewa face diferenta. Corina mergea atat de sprintena si sigura la vale, n-avea nicio treaba!

Nu am coborat mult de la varf si parea ca va ploua, deja in spate varful ramasese in ceata. Eu am propus sa ne oprim pe o poienita verde intre niste stanci, sa punem cortul acolo sa asteptam sa treaca ploaia. Ba am fi putut ramane si peste noapte acolo – locul imi parea destul de sigur – desi stiu ca nu e bine sa stai lipit de stanci cand fulgera si ploua – poienita era insa destul de intinsa, la distanta de stancile ce o inconjurau. Dar pentru ca fetele au spus ca mai pot sa mearga, am pornit mai departe, cu gand ca ori punem cortul undeva mai sus de cabana Ciucas, ca acolo e poiana cata vrei, si nu mai e pe creasta, ori, daca mai pot ele, traversam spre creasta Zaganu.

Ploaia ne-a ocolit, norii au inceput sa se mai risipeasca, ”dar stau gramada, peste sat”. Ne oprim la iarba verde si la soare pentru cateva telefoane minunate :)) (eu de multe ori merg cu telefonul inchis, si-asa nu ma suna nimeni) :)) apoi pornim spre creasta Zaganu, gandindu-ma sa punem cortul la inceputul crestei undeva, pe unde l-am pus si anul trecut. La cabana Ciucas se lucreaza din greu, sunt oameni multi cocotati pe ea, si pare ca va fi ditamai cabana cu 3 etaje. Momentan arata cam urat zona, din cauza santierului creat, dar la final poate se va integra totul mai bine in peisaj.

Intram pe o poteca ce face stanga destul de lin, si avem vreo 4 feluri de marcaj, si rosu si albastru, si banda si cruce. Noi urmam crucea rosie spre saua Gropsoarele. Poteca se strecoara pe la marginea unei paduri de braduti, fetele mai fluiera din cand in cand folosind fluierele atasate la breteaua de la piept a rucsacurilor, si vremea e inca schimbatoare. Cand ne arde soarele, cand pare ca va ploua. Dar poteca e frumoasa, mai ales cand trece pe marginea unei prapastii pe care o tineam minte de data trecuta. E pe partea dreapta, si iesim doi metri din poteca pentru a o vedea mai bine, printre niste braduti de pe margine. Pe mine ma impresioneaza de fiecare data cand ecoul e puternic si lung, si aici pare sa dea ocol intregii vaii, se aude de mai multe ori. Nu inteleg cum poate cineva sa nu simta dorinta de a striga spre prapastie sa-si auda ecoul, cert e ca doar eu o fac. Si ma bucur tare mult de asta. Poate fetele nu-s asa mandre de vocea lor, eu cand merg pe munte rasuna padurea! :)) Asta daca nu cumva mai e lume  pe-acolo, ca n-as vrea sa deranjez.

Trecem de saua Chirusca, unde marcajul banda albastra face stanga prin padure, mergand spre Izvorul Hotului (noi mai aveam putina apa, dar am zis ca ne ajunge totusi), apoi iesim din padure. Suntem intr-o zona unde poteca se strecoara printre ienupari destul de mari, care te zgarie la picioruse si pe manute, dar avem privelisti superbe spre varful Ciucas si spre creasta aceea ce coboara de la varf spre nord – precum si spre valea dintre noi si ea, o vale larga si impadurita, pe unde curge la vale raul Chirușca.

In saua Gropsoarele (1663m) stam de vorba si cu ciobanul Dan, care ne spune ca vine pe muntele asta de vreo 8 ani, si merge cu oile de vreo 30… Cu toate astea, e prima oara cand ajunge in Saua Gropsoarele dupa mult timp, si se minuneaza cand vede cabana Ciucas in constructie pe muntele de vizavi – care iese in evidenta foarte tare, nu e doar cabana, sunt si baraci pe langa si rulote si ce-o mai fi. ”Ia uite domne ce-au facut astia aici…” se minuneaza. Ne mai povesteste  cum el lucra in domeniul forestier, dar l-a chemat un prieten la oi, si a venit, ca s-a multumit cu 12 milioane,  mai ales ca ii asigura si tigarile necesare… Altul l-a chemat sa munceasca nu stiu unde pe un santier, ca ”bai Dane, tu esti om in putere, ce stai acolo pe 12 milioane?” Dar dintr-un motiv sau altul a ramas pe-aici, chit ca nu pare foarte multumit de asta. ”Poate sa ploua, sa ninga, oilor nu le pasa – lor le e foame. Si tre sa le scoti afara, sa mergi cu ele… Cel mai rau mi-e cand fulgera – pai las oile si fug la vale! E zona expusa aici pe creasta!”

 Il intreb de ursi, lupi, dar nu mi-am dat seama ca era mai bine sa il trag mai intr-o parte, sa nu auda si fetele ce spune :)) Ne spune ca in fiecare noapte vine ursul la stana, si lupii, si ca e plin de animale salbatice pe valea de sub stana, care intamplator sau nu, se cheama ”valea stanei”. Pe harta apare si un traseu marcat banda albastra care merge pe acolo, prin cheile vaii stanei. Trebuie sa fie frumos, dar iti trebuie o nuia ceva la tine, sa poti sa dai ursii la o parte din calea ta, sa te strecori printre ei, atat de multi sunt! Si mistreti, ”daca mergi pe-acolo, n-ai cum sa nu dai de vreun animal salbatic!” Mie ideea imi surade, am inceput sa-mi doresc tot mai mult sa vad animale salbatice.

Corina statea deja cu ceva emotii cu gandul la animale salbatice, stiind ca vrem sa dormim la cort, dar acum situatia devine si mai dramatica. Eu incerc sa-l fac pe cioban sa confirme ca animalele se feresc de oameni (doar asa e teoria), ca nu vin la cort decat daca e mancare in el, dar ciobanu ce ne zice? ”Ei na, sigur ca vin la cort, ca animalul nu stie, el daca merge pe-acolo, isi baga nasul… mai bine nu stati cu cortul pe-aici…” Si cu asta distractia Corinei a luat sfarsit :)) Pe mine nu m-a impresionat deloc  sa aud toate astea, pentru ca e de fapt singurul om pe care l-am auzit spunand ceva de genul asta. Multi alti ciobani spun ”eh, mai vin animale salbatice la oi” (adica uneori mai vin), ”dar se feresc de oameni”. Cand ii spun ca s-au cam speriat fetele cand au auzit de animale, spune si el razand, incercand sa o drege ”ei, mergeti linistiti, ca nu vin la oameni…”

Il intreb si de starea vremii, si macar aici ii dau crezare cand imi spune ca daca spre valea dinspre nor- vest se vede senin, atunci nu mai ploua, si el ne spune ca se va insenina si nu va mai ploua – asa cum banuiam si eu – se vedea ca norii incep sa se imprastie, chiar daca mai erau inca  unii sa acopere soarele din cand in cand. Ne luam ramas bun, ne uram sanatate si pornim mai departe.

Urcam o ultima portiune de traseu pana in saua La Rascruce, unde o poteca marcata cu triunghi rosu ne-ar duce pana la cabana Muntele Rosu in circa o ora. Am tras de fete pana aici, erau obosite, eram dupa circa 10 ore de mers, iar Corinei ii disparuse zambetul cel frumos si fusese inlocuit de neliniste.

Eu in mod clar as fi ramas cu cortul  pe creasta, chiar acolo. Si ca sa nu-l fi carat degeaba (si cortul dar si sacii), si ca sa ne bucuram in liniste de apus, peste noapte de stele, dimineata de rasarit si a doua zi de restul de creasta… si pentru ca la cabana daca mergeam, a doua zi probabil am fi coborat  pe drum pana la masina. In plus, daca tot coboram la cabana, atunci am fi putut merge  (daca stiam) cu bagaj mult mai usor la noi. Plus ca am fi cheltuit bani si cu cazarea. In fine, aveam multe argumente pro cort, contra cabana. Dar chiar si asa, as fi renuntat la cort, as fi trecut peste toate avantajele si as fi coborat la cabana, daca asa hotaram ca e mai bine pentru ele, si asta si-ar fi dorit in mod clar ele. Asa ca am luat in calcul si aceasta varianta, pe care nu am adoptat-o insa imediat. Nu am renuntat  la varianta cort, fara lupta :)) Asa ca am inceput sa o linistesc pe Corina, sa-i explic cum eu am mers singur de atatea ori si nu s-a intamplat nimic, cum ursii de aici nu sunt ca cei din Bucegi, cum e stana plina de oi la vale, si n-o veni ursul la salamul nostru cu e-uri, cand are acolo carne berechet!

Alexandra nu era speriata, ea era doar foarte obosita si vroia sa doarma, nu-i pasa unde. Desi a zis si ea la un moment dat sa coboram la cabana, si-a schimbat rapid parerea dupa ce i-am prezentat frumusetile si avantajele cortului. Ce subtil influentez eu lumea :)) Si Corina si-ar fi dorit sa ramanem acolo, cu cortul, i se parea frustrant sa fi plecat cu gandul asta, sa fi carat bagajul, si acum sa renuntam… Dar ii era clar ca daca ramanem acolo, nu va dormi toata noaptea.

Pana la urma a fost toata lumea de acord sa punem cortul pe poiana intinsa si plina de rododendron, in zona La Rascruce. Pentru ca norii nu mai faceau probleme, si nu mai avea sa ploua, am stat destul de linistit in privinta locului de cort. Data trecuta cand am fost l-am pus nitel mai sus, cam in aceeasi zona.

Ne-am apucat sa-l montam, si cand il vezi asa dragut luminat de soare, intr-o atmosfera linistita, parca nu-ti mai vine sa pleci de langa el. Dar noi, dupa ce am mancat si am agatat pungile cu mancare chiar pe sageata indicatorului din sa, am plecat intr-o plimbarica usoara in continuarea crestei, pana mai sus pe un varfulet. Am plecat desculti, iarba se simte atat de placut pe talpile goale, e minunat! Chiar daca mai apoi s-a dovedit a fi destul de rece (cand soarele apunea).

Am ajuns pe un varfulet unde sunt doi cilindrii mari de metal, o fosta statie seismica sau nu stiu ce era acolo – din pacate usa cea mare si grea, de metal, e cazuta la pamant, si ma indoiesc ca am putea sa o ridicam sa o punem la loc – ar fi fost un refugiu bunicel, chit ca nu e loc in el decat sa te ascunzi de ploaie (daca nu fulgera) – ar incapea in picioare vreo 4 oameni.

Ne asezam pe marginea unei vai foarte abrupte, si privim in zare. Fetele au zarit si cateva capre negre care au fugit de cum ne-au simtit, si s-au bucurat de acest lucru, avand in vedere ca nu mai vazusera niciodata. Dar privelistea de pe acea margine de munte e minunata – si datorita luminii calde a apusului – care a fost atat de bun cu noi. Pana sa coboare soarele complet dincolo de varful Ciucas, ne intoarcem la cort, facandu-ne in continuare loc cu mainile, ca sa putem trece prin multimea de muste ce imi stricau pozele si ne bazaiau pe la cap. Si nu numai.

Dupa ce am intrat in cort n-am mai apucat sa stam mult la povesti. Alexandra s-a intors pe-o parte ca sa doarma, si noi ne-am tot foit cu gandul la ce se intampla pe afara. Cred ca am reusit sa o mai linistesc si pe Corina in privinta animalelor, pentru ca am preluat eu o parte din grija ei. Motiv pentru care mai mult a reusit sa doarma ea peste noapte, decat am dormit eu. M-am simtit putin prost din cauza asta, in sensul ca am simtit ca am dat inapoi, a fost ca un regres pentru mine – in loc sa evoluez spre a sta cat mai linistit noaptea la cort (facusem progrese in acest sens), acum a trebuit sa fiu atent la orice zgomot, ca in caz de ceva, sa pot sa reactionez din timp. Dar am zis ca e mai bine sa doarma ea, sa fie mai odihnita maine, stiind ca eu pot merge pe traseu si obosit la nevoie.

Prima ora de stat in cort nu m-am bagat in sacul de dormit. Am carat cu mine special si suprasacul Ferrino, din dorinta de a testa daca as putea dormi doar cu el – caz in care bagajul pe timp de vara mi s-ar usura enorm de mult. Daca strangeam bine gluga si stateam ghemuit, fara sa ma misc, nu simteam  frig. Daca ma miscam, mai intra aer rece, si era frig. Dar cred ca as fi rezistat destul de mult, mai ales ca nu aveam decat un polar pe mine, nu si windstopperul  – caz in care ar fi fost alta viata!

In schimb, Alexandra avea un sac de dormit imprumutat de la o prietena, si era sac de vara din cate mi-am dat eu seama. Si ea de altfel, pentru ca i s-a facut frig destul de repede. Asa ca am intrat eu in sacul meu, si pe ea cu tot cu sacul ei, am bagat-o in suprasac (in care, reamintesc, eu stateam fara sac de dormit si mi-era ok).  Am inchis-o fedeles si am zis ca o sa-i fie mai bine – dar i-am atras de mai multe ori atentia, daca ii e frig, sa spuna – ca mai aveam la noi haine, si la nevoie ii dadeam ei sacul meu. Peste noapte i- a fost frig, dar n-ar fi deschis gura sa spuna asta, nu am elucidat inca motivul – desi uneori chiar ii sopteam: ”alexandra… dormi? Ti-e frig?” si nu raspundea, desi nu dormea, si ii era frig. O fi zis sa nu ma deranjeze, dar come on! Exprimati-va oameni buni cand nu va convine ceva! Ca solutii ca sa fie mai bine se gasesc – dar nu cand preferi sa te obisnuiesti cu raul, ca asa e mai usor.

Pe la miezul noptii am iesit cu capul afara (de fapt de mai multe ori, sa mai verific prin jur) – si nu m-am putut abtine sa nu o scot si pe Corina, care nu dormea. Stelele aratau fantastic (nu chiar ca in Apuseni), si se vedeau si cateva  localitati luminate in vale, spre nord. Parca te mai linisteste si pe tine sa vezi cata liniste si frumusete e in jur. A iesit apoi si Alexandra, ca altfel mi-ar fi parut mie rau pentru ce ar fi pierdut.

Peste noapte eu n-am prea putut sa adorm, orice miscare si zgomot ma trezea – dar nu pentru ca asa s-ar intampla de obicei, ci pentru ca acum eram asa… pus in stare de alerta generala, sa fiu sigur ca nu se intampla ceva, sa poata sa stea Corina mai linistita. Si chiar a adormit de cateva ori. La un moment dat m-am trezit simtind cortul ca se misca, si mi s-a parut ca a trecut un animal mare prin dreapta lui – dar de fapt era doar Alexandra care era lipita de marginea din dreapta, si s-a rasucit in asa fel ca s-a miscat si cortul. A fost putin enervant faptul ca nu mi-era nici frica, dar nici nu puteam sa dorm :))

Dimineata a fost cred prima data cand nu am fost singurul care s-a trezit la rasarit – cu prima raza de lumina. Corina abia astepta momentul asta, cand intr-adevar te simti mult mai in siguranta, simti ca noaptea a trecut, si iti vine sa dormi dus si linistit. Dar noi am iesit toti trei afara, pe poiana. Soarele lumineaza cald, Ciucasul incepe sa  capete culoare, iar poiana si vaile din jur… sunt incredibile! Rododendronul devine, in lumina rasaritului, parca mai frumos ca niciodata! Mai ales ca e stropit de o roua ce-l face sa para si mai viu. Toate zonele acelea intinse, atat de roz, atat de multe, parca abia au rasarit – special pentru noi! Cand am ajuns seara, cred ca eram prea obositi, si pe partea aceasta (spre est) nu mai batea soarele asa tare, si nu ne-am bucurat de rozul intins atat de mult. Dar acum… e o mare roz, care a inundat verdele muntelui. E minunat! Asa ca plecam in plimbare pe Culmea Stancoasa, (de data asta incaltati) spre est, pana pe varful ascutit ce se vede in zare (acolo unde culmea incepe sa coboare). Ajungand primul pe varf, zaresc dincolo de vale, pe un varf de stanca, o capra neagra. Care dispare cat intorc capul sa le fac semn fetelor sa vina mai repede sa o vada.

Sunt momente minunate, o multime de elemente care ne incanta, si parca nici mustele nu ne mai intra in gura ca aseara! Desi sunt inca la fel de multe. Puzderie de flori roz, dar si albe, si galbene, si parca si cateva albastre! Vaile sunt verzi si roz,  lumina e calda si placuta, iar in departare, spre Intorsura Buzaului, cativa norisori albi se scurg printre dealuri. Le strig fetelor entuziasmat: ”ati vazut cat de mult roz?? Nu e minunat?”

 In  dreapta analizez valea Paraului Alb, pe unde mi-ar placea sa cobor candva, dar acum ea e destul de umbrita. In fata, dincolo de creasta muntilor Tataru, se vede atat de clar masivul Siriu, cu varful Siriu in stanga, si culmea Malaia in dreapta. In stanga de Siriu, departe, abia vizibil, varfurile Penteleu si Podu Calului. Se vede mai in dreapta si culmea Monteoru, la sud de Siriu, si varful lui Crai, si ce sa mai – e un loc minunat, intr-un moment minunat!

Dar noua ni se face foame, asa ca ne intoarcem la cort, cu incaltarile umezite de la roua de pe iarba si de pe flori.

Pe toata perioada sederii la cort a trebuit sa fim super atenti cand intram si ieseam din cort – ca sa nu intre vreo musca. Nu pentru ca ele ar zbura prin  jurul cortului, ci pentru ca sunt incredibil de multe muste intre cortul interior si cel exterior. Stau lipite pe interiorul foliei exterioare, si nu fug nici cu spray de tantari, nici cu fumigena de tantari – decat se muta linistite mai incolo putin. Cand am montat cortul in seara precedenta, pana am infipt eu cuiele in pamant si am intins sforile, era plin de muste pe sub folia exterioara. M-am gandit ca s-au nascut acum acolo, ca erau multe oua ramase de cine stie cand, si acum cand au dat de caldura au inceput sa iasa! :)) Acum cand am strans cortul, a trebuit sa-l intorc efectiv pe dos, ca sa zboare de acolo –ocazie  cu care am incercat sa fac si un zmeu, sau o parapanta, dar n-am reusit sa ma inalt prea mult de la sol :))

Am lenevit la soare vreo 3 ore, pana sa ne hotaram sa ne punem in miscare – impinsi si de soarele ce devenea mai puternic, dar si de faptul ca nu prea mai avem apa.

Continuam asadar sa urcam spre varful Gropsoarele, tinand poteca de creasta marcata cruce rosie.

Oboseala din ziua precedenta isi face simtita prezenta si astazi, mai ales ca nu am dormit prea bine si nu prea mai avem apa. Eu sunt obisnuit si merg destul de bine, dar simt ca soarele le cam moleseste pe fete. ”Sunteti lesinate de caldura? Lasa ca va revergorez eu! – pe varful Gropsoarele facem pauza sa bem o gura de apa!” :)) (cine nu stie faza cu revergoratul, sa caute pe you tube clipul cu ”balci de balci”). Din pacate trebuie sa bem apa cu portia, lucru cu care e greu sa te impaci cand niciodata n-ai fost pus in situatia de a nu bea apa atat de mult timp, mai ales cand faci efort. Pai stand in casa toata ziua ele beau cate 2 litri pe zi… pai acum, ma mir ca n-au ramas pe-acolo! :)) Desi eu ma gandeam ca e si psihica faza asta, adica stiind ca suntem fara apa, ti se face si mai sete. Daca am fi avut la noi 10 litrit de apa, poate stateau mai linistite si mergeau mai relaxat  – si nici n-ar fi simtit asa tare nevoia de apa. Dar nu comentez, incerc doar sa le mai distrag atentia de la asta, spre multitudinea de frumuseti din jur.

Sunt creste stancoase, stanci mari, mici, prapastii, flori, ”ati vazut cat roz?? Nu e minunat?”

Ajungem si la zona La Lanturi, o portiune scurta in care trebuie traversat peste o stanca, si sunt montate cateva cabluri de metal de care sa te tii. Se poate trece si fara ele, dar e mai interesant cu ele. Alexandra era prima, si cand vede ce urmeaza zice: ”sa treaca cineva in față sa-mi arate ce trebuie sa fac!” :)) Nu stiu cum a ajuns ea la Caltun, dar nu-i problema – important e sa-si doreasca sa treaca mai departe, si nu sa spuna ”vai, eu nu pot sa trec pe acolo… hai sa ne intoarcem” :)) 

Trecem si de Turnul de Arama, un bolovan maricel pe partea stanga, lipit de un altul pe dreapta – poteca se catara pe niste stanci si se strecoara printre ei, apoi poteca devine mai lina. Pana aici am avut si de coborat niste zone mai abrupte, cu grohotis care aluneca si jnepeni care zgarie, dar ne-am descurcat cu totii.

 Mai facem o pauza la umbra, si descopar ca iarba si frunzele florilor sunt  pline de roua, asa ca, plin de bucurie, imi racoresc fața printre ele! E incredibila senzatia! Fetelor le e cam greu sa se aplece, dar incearca si ele de cateva ori. Tz tz tz. Le mai motivez eu spunandu-le ca mai avem putin pana la stana din Zaganu, si acolo trebuie sa fie un izvor – o sa bem pe saturate, haide ca mai e putin!

Eu ma bucur  in continuare de peisaj, de vai, de munti, de prapastii si de flori, de nori, de fluturi, de stanci si de departari, si nu simt nici oboseala nici sete. Imi pare rau pentru restul grupului, ca simt ca pierde din frumusetea traseului din cauza acestor aspecte negative. Dar cel putin oboseala si setea vor disparea, tot ce a fost frumos si bun va ramane in amintire.

Dupa ce facem stanga pe la baza unor stanci, incepem sa coboram spre o sa, unde ne asteapta un indicator (spre Cheia, 2 ore). Pare asa mult, dar nu-i nimic, ”lasa ca gasim acum apa langa stana, si apoi mergem pe la umbra, prin padure… imediat ajungem jos!”.

Coborarea spre stana e destul de abrupta, cu crengi care sa te zgarie, si un panou de lemn care te atentioneaza ca sunt caini rai in zona. Aproape am ajuns  la stana, si vedem mai multi oameni care mana oile intr-un tarc. Observam doar vreo 3 sau 4 caini, asta pana cand incepe primul sa latre. Apoi vreo alti 4 ies din toate partile, si incep sa latre si sa vina spre noi la deal. Din fericire, ciobanii sunt obisnuiti, si destul de autoritari, asa ca se posteaza in fata lor si urla la ei sa stea pe loc. Noi ne apropiem, eu merg primul cu tupeu si fara frica (cainii latra, Ioan trece), si multumesc oamenilor ca au tinut cainii la distanta – care apropo, inca ne latra de parca am venit sa furam oile. Intrebam si de izvor, si un cioban ne directioneaza spre vest, la marginea padurii (in dreapta stanii), si ne arata o potecuta ce coboara spre un drum de caruta. Pe-acolo e si izvorul amenajat. E destul de usor de gasit, trebuie  coborat in padurea dinspre vest de stana, pana se iese intr-un drum ce merge orizontal. De-acolo… in principiu trebuie mers putin spre dreapta, si izvorul e mai in vale, la vreo 3 metri mai jos de drum.

Noi ne intoarcem apoi in marcaj, in poiana de sub stana. Dar drumul ar fi coborat si el in Cheia – este de  fapt drumul in care am iesit noi data trecuta,  cand am urcat la nimereala in sus prin padure – fara poteca, fara marcaj. Acum vreau sa vad cum era si varianta cu marcaj si poteca, asa ca incepem sa coboram mai departe spre sud, pe cruce rosie.

Poteca e larga  si destul de lina, imi aminteste de Drumul Familial din Piatra Mare. Dar nu ma asteptam sa fie atat de mult de mers! Ocoleste tare mult, merge intai spre sud, apoi face dreapta spre vest, pentru a cobori la soseaua nationala si la Cheia. 

Trecem si pe langa intersectia cu poteca marcata banda albastra – ce duce spre Poiana Valea Stanii spre stanga, si coboram, eu cantand, fetele incercand sa suporte durerea de picioare – resimtita acum in degete, din cauza  coborarii care le solicita deranjant.

Un aspect incredibil pe care vreau sa-l mentionez legat de aceasta padure… sunt niste fagi uriasi pe marginea potecii! Am mai vazut fagi inalti, poate si mai inalti – dar nu-mi dadeam seama cat de inalti sunt de fapt! Pentru ca nu aveam cu ce sa-i compar. Dar de data asta am rugat-o pe Corina sa se aseze langa tulpina, pentru o fotografie – din care sa se vada mai bine cat de inalti erau acei fagi. Incredibil. Neaparat,  cand voi merge in Penteleu, sa urc pe valea Viforata, pe langa rezervatia de arbori colosi. Sau ce o mai fi ramas din ea.

Dupa vreo 4 ore si jumatate de cand am plecat de la cort  (cam o ora jumate de la stana din Zaganu) am iesit la drumul national. Pe final am intrat noi intr-un drum forestier, unde am pierdut marcajul (cred ca facea dreapta peste un raulet). Cand am iesit in drumul principal am facut dreapta, si am gasit apoi drumul ce se strecoara pe langa antenele uriase, spre Cheia. 

Fetele s-au oprit apoi la umbra unui copac, iar eu am lasat rucsacul si m-am dus prin canicula sa aduc masina mai aproape. De fapt  n-avea rost sa ne chinuim toti trei cu greutate in spate prin arsita. M-am intors dupa vreo jumatate de ora, in care am mai facut cateva poze cu creasta Zaganu vazuta din Cheia, si dupa ce m-am racorit intr-o apa limpede ce curgea printr-un santulet de pe marginea drumului.

A fost o excursie minunata datorita peisajelor pe care Ciucasul le ofera, datorita rododendronului cel roz, care in aceasta perioada schimba atat de mult culoarea muntelui (Ati vazut ce mult roz era? Nu era minunat?). O excursie grea din anumite puncte de vedere, pentru cineva care nu era obisnuit cu trasee atat de lungi sau care nu e asa obisnuit sa se simta inconjurat de animale salbatice (care au pastrat totusi o distanta rezonabila pe toata durata excursiei) – dar cu siguranta o excursie ce ne va ramane tuturor in amintire – cu bune si rele, unora mai mult, altora mai putin – cu dorinta de a reveni, dar si cu dorinta de a evolua. Ca sa nu trebuiasca sa-ti fie frig cu hainele langa tine, si nici sa-ti fie frica sa le spui parintilor pe unde umbli, cand ar trebui sa inveti pentru licenta. Licenta trece, amintiriea ei nu ramane la fel de puternic si de frumos in suflet. Unele lucruri sunt mai importante decat altele, dar fiecare ar trebui sa-si stabileasca pentru el asta. Si daca tu ai stabilit, apoi nu-ti ramane decat sa fii multumit de alegerile tale. Daca nu esti multumit, poate ar trebui sa schimbi ceva.

Ioan, 15 – 16 iunie 2010, despre excursia in masivul Ciucas din 10-11 iunie. Care ne-a costat cam 50 de lei de persoana (mancare si benzina). Oare ce puteam sa cumparam de banii astia, sa fie la fel de valoros?

 mai multe fotografii, cu descrieri dragute,  gasiti aici:

Ciucasul pictat in verde si roz.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Ciucasul pictat in verde si roz.

  1. Ana zice:

    Ooaaau! 🙂 Am vazut fotografiile, am citit si jurnalul… ce mai? m-am topit… de incantare! 🙂 Cat de frumos era Ciucasul asa, imbracat in hainute roz!

    Aproape ca v-am invidiat… Eu nu am vazut Ciucasul atat de frumos… am fost de doua ori, de fiecare data toamna. Acum o luna (in octombrie) era atat de muuulta ceata ca… ne-am distrat cautand marcajele 😀
    Dar tot a fost frumos! 🙂 Si vorba ta – padurea e fermecatoare asa, invaluita in ceata… numa’ sa nu fii singur! 😉

    Apreciază

  2. kaas zice:

    am fost o singura data in Ciucas, iarna aceasta. In saua Tigai ne-a prins un viscol, ce m-a facut sa redefinesc conceptul de vant. Tura a ramas atat de puternic impregnata in mintea mea, incat nu imi doream sa ma intorc prea curand acolo, sa nu „patez” cumva amintirea ei. Dar pozele cu siguranta m-au facut sa ma razgandesc – ma voi intoarce in Ciucas mult mai curand. 🙂

    Apreciază

  3. criscar zice:

    Mai primesti cu…plugusoru’ dupa 100 de ani? Splendid traseul cu alternanta de stinci spectaculoase si pajisti inflorite,cu nori si cu momente insorite,cu lumina din amurg si din zori(a meritat sa suportati disconfortul cortului),inclusiv compania(fete de toata isprava!).Atentie! In poza 68 ceea ce spui ca ar fi Bucura sunt de fapt Coltii Obarsiei,deasupra Ceardacului;mai in dreapta,spre nord,grupul Gavanele-Vf. Ocolit(Bucura)-Omu…La mai multe trasee-bucurii si pt. vizitatori!

    Apreciază

  4. Cristina Marinache zice:

    Așa e. Excursiile au o mare valoare sufletească. Dacă pleci la drum cu inima deschisă și informat, ai toate șansele să treci printr-o experiență frumoasă. Când eram copil plecam fără să-mi fac o mie și unu de gânduri, dusă de mâinile părinților. Chit că tata ne-a făcut odată o figură de ne venea s-o luăm la fugă. Eram cocoțați pe munte, într-o poiană ( plecasem din Piatra Neamț), foarte încântați de peisaj și pregătiți de masă. Când își aduce tata aminte că prin zonă sigur circulă urși…Îmi cam dau seama ce-a simțit Corina când a zis ciobanul ce-a zis și-apoi a încercat să dreagă busuiocul!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s