Daca sa stii cand sa renunti e o virtute, atunci nu pot sa regret deloc tura mea recent esuata din muntii Lotrului. Totusi, renuntarea asta poate fi despicata in multe fire si parca la asta imi sta gandul mai mult decat la descrierea excursiei respective. Ma incanta insa si gandul de a avea ce citi peste multi ani – e un bun mod de a retrai unele experiente si de a ti le aminti mai bine. Asa ca sa scriem!

Desi planul pe care mi-l facusem era in mod evident unul foarte indraznet (poate chiar exagerat – dar realizabil!), nu vreau sa spun ca nu a mers din cauza ca am vrut mai mult decat puteam duce. Ok, creasta muntilor Lotrului e foarte lunga, calculasem ca mi-ar trebui vreo 5 zile sa o parcurg. Cred ca ideea ca as putea sa o fac, ideea reusitei m-a impins sa urmez planul meu nebunesc, de a traversa muntii de la Olt la Jiu. Plan la care nu am renuntat inca – doar ca va trebui sa schimb o parte din datele problemei.

Am plecat marti dimineata (8 martie 2011) cu un autocar Bucuresti – Sibiu, care m-a lasat in zona Rîu Vadului, pe valea Oltului – in apropiere de localitatea Cîineni. E interesant sa mergi cativa km pe marginea soselei pe valea Oltului, o simti altfel decat atunci cand o strabati cu masina. Parca vezi mai bine picioarele acelea impunatoare de munte ce se coboara abrupt spre albia raului.

Si pe unul din ele voiam sa urc si eu. Mai exact… pe dealul lui Vlad (culmea Câineni) – care margineste valea lui Vlad. Un drum forestier pleaca de langa motelul Chisinau (proaspat renovat si deschis) si incepe sa urce in serpentine printr-o padure de fag.

Momentan zapada nu-mi pune probleme, desi e putina gheata. Cerul la inceput era putin mohorat, dar dupa ce am inceput sa urc a iesit  soarele – ceea ce mi-a incalzit putin urcusul si a diminuat sentimentul acela de afundare in necunoscut si departare de oameni. E un sentiment tare intens si interesant, atunci cand pornesc pe drum… cand parasesc soseaua sau ultimele case. E ca si cand ti-ai da jos un rucsac si pleci mai departe fara el – eliberat de povara lui – dar stiind in acelasi timp ca in el aveai multe din lucrurile de care ai nevoie – si fara el iti va fi totusi greu.

Drumul e usor de urmarit, merge in serpentine destul de dese la inceput, cand urcusul e mai abrupt, apoi portiunile drepte sunt mai lungi. Prin padurea de fag se strecoara si mesteceni – unii mai tineri si subtiri, altii mai batrani, grosi si incovoiati cum n-am mai vazut pana acum.

Ies intr-o poiana, unde mestecenii sunt tot mai multi – iar peisajele spre departari tot mai largi – daca privesc in urma. Se vad tot mai inalte si albe primele varfuri din partea vestica a Fagarasului…

Iar pe partea stanga, culmea Plaiul lui Vlad arata superb! E atat de ingusta, stancoasa, impadurita, abrupta – si mult mai joasa decat culmea pe care ma aflu. Acea culme se uneste cu asta pe care sunt la golul alpin, dar aceea e o varianta mai lunga – asa mi se pare. Totusi, arata tare atragator.

Se vede desigur in spate in departare si masivul Cozia, dar lumina nu-l prea avantajeaza.

Stratul de zapada e din ce in ce mai gros, dar inca ma simt bine, desi merg din ce in ce mai greu. Reintru in padurea larga de fag, soarele se strecoara printre crengile ce par uscate si lipsesc parca doar trilurile de pasarele. Sau poate erau dar nu mi le amintesc eu acum.

Pentru ca zapada e tot mai mare, faptul ca drumul merge destul de lin nu mai e un avantaj: oricum merg foarte greu pe el. Si drumul nu face decat sa lungeasca traseul, asa ca la un moment dat cand el face dreapta, eu merg drept inainte pe o culme mai abrupta – cu gand sa ies in drum mai sus putin. Ceea ce se si intampla, dupa ce strabat o portiune de padure ce pare neatinsa de om.

Prin zapada am gasit urmele unui mistret destul de mare, dar si cateva urme de lup. Merg insa fara frica si asta ma bucura – cel putin cand merg ziua prin padure acum nu prea mai imi fac griji. Stiu ca nu am sanse sa ma intalnesc cu vreun animal periculos, mai ales cand padurea e asa larga si luminoasa.

Ies intr-o poiana mai deosebita, mai mare, pe o culme inconjurata de padure. Drumul ocoleste un delusor pe la marginea padurii, dar ca sa nu ocolesc degeaba o iau direct pe varf. Aici zapada e mult mai adanca si abia inaintez, iar oboseala o simt tot mai puternic.

In partea dreapta a poienii e un gardut ca un tarc, iar mai apoi in valea din stanga zaresc si o casuta de lemn, probabil o stana. As fi mers sa verific daca e deschisa, dar efortul ar fi fost prea mare, desi era  aproape. Ma multumesc cu privelistea din spatele meu, unde sirul proaspat de urme pe care eu le-am lasat mi se pare atat de expresiv…

 Imi aduc aminte de poiana aceasta de pe google earth – pe harta mea e greu sa-mi dau seama unde se afla. In dreapta in departare zaresc o culme lunga si un varf mai inalt – si ma gandesc ca acolo trebuie sa fie varful Prejba, unde e si o cabana. Aceea ar fi culmea pe care ma gandeam sa ma intorc in caz ca varianta nr 1 ar esua. Dar si aceasta varianta 2 incepea sa-mi para tot mai greu de realizat.

Fagii au fost inlocuiti pentru o portiune scurta de conifere si mi se pare superba imaginea pe partea stanga – cu tulpinile dese si crengile scurte acoperite de  zapada – si uneori soarele ce trece printre ele.

Ies si in a doua poiana, mi-o aminteam de pe imaginea din satelit. De ce n-am printat oare si acea imagine? Acum incerc sa-mi amintesc cat mai e de la a doua poiana pana la iesirea in golul alpin. Imi amintesc ca mai e ceva de mers, si de fapt de-aici incepe urcusul mai serios… iar eu deja ma simt epuizat.

La un moment dat piciorul mi se afunda in zapada si rucsacul cel greu ma trage in lateral, astfel  incat am cazut pe partea stanga a drumului. Am simtit si o durere la picior, ca o mica intindere musculara. Amuzant a fost ca nu mai puteam sa ma ridic, parca as fi fost in nisipuri miscatoare. Incercam sa ma sprijin in maini sa ma ridic, dar mainile se afundau in zapada cu totul. A trebuit sa scot rucsacul din spate sa ma pot ridica – si am zis atunci, putin glumind, ca poate asta e un semn ca ar trebui sa ma intorc. Totusi, acest  gand incepea sa ma bantuie tot mai mult, pentru ca realizam ca daca aici am mers asa greu, unde altitudinea e mai mica, la altitudine mare unde zapada va fi si mai mare, ce voi face? Iar distanta mi se parea acum mult mai mare decat o anticipasem.

Am lasat rucsacul acolo unde  am cazut si am plecat fara el mai departe, cu gand sa vad cum se prezinta mai departe traseul. Drumul forestier merge orizontal, ar trebui pe-aici sa fie o plimbare lejera si placuta, prin padurea de fag.

Nici vorba de asa ceva: si fara rucsac in spate, obosesc rapid si trebuie sa fac pauze dese – din cauza zapezii acumulate pe drumul din padure. Soarele ajunge mai greu aici. Merg doar vreo 200 de metri si ma intorc. In zona asta parea sa fie si un mic pârâu, acoperit acum de zapada, dar si un fel de drum taiat printre copaci ce coboara pe stanga spre valea lui Vlad.

Sunt in dubiu si in lupta cu mine insumi. Sa ma intorc spre stana aceea mica (ramasa cam la o ora distanta), nestiind daca a doua zi voi mai merge mai departe sau ma voi intoarce, sau sa merg mai departe in necunoscut? Pana la urmatoarea stana, aflata la golul alpin, parea sa mai fie mult de mers – desi nu stiam sigur cat. Nu as fi vrut sa dorm in padure, desi aveam cortuletul cu mine. Si incepeam sa simt si o durere la un picior, o intindere musculara in zona coapsei. Degeaba ai antrenament pe traseu normal, mersul prin zapada solicita parca alti muschi, ce n-au mai fost demult folositi. Oricum realizez tot mai mult ca trebuie sa ma apuc mai serios de facut sport, de  alergat, de bicicleta sau ceva – ca sa nu mai obosesc asa usor.

Incerc sa ma lupt cu gandul de a ma intoarce, stiind ca as regreta – dar stiu ca e foarte posibil sa fie cea mai inteleapta varianta. Reusesc insa sa-mi inving slabiciunea in prima faza si hotarasc sa merg mai departe, cu gand sa ajung macar pana la urmatoarea stana. A doua zi as putea la fel de bine sa ma intorc de-acolo, dar macar as vedea crestele inzapezite, as avea peisaje frumoase de vazut.

Pentru ca am urme facute pe vreo 200 de metri, merg parca putin mai usor. Ma gandeam ca si asta ar fi o solutie, sa merg cate 500 de metri fara rucsac (se merge totusi mai usor), fac urme la dus, apoi ma intorc, conturez si mai bine urmele facute, apoi plec iar cu rucsacul. Dar soarele are mai putin de 2 ore pana sa apuna si nu cred ca am timp de asa ceva, iar drumul incepe usor sa coboare.

Ajung intr-un nou punct crucial, inainte de o mica sa. Nu vad cum se prezinta drumul mai departe, dar printre copaci zaresc pentru prima data crestele unde ar trebui sa ajung. Mi se par atat de departe! Si de inalte! Culmea pe care am mers s-a mentinut parca undeva pana in 1400 de metri altitudine, iar eu ar trebui sa ajung pe la 1800. Mi se pare imposibil in conditiile date, mai ales ca deja piciorul stang ma durea la fiecare pas.

Au fost interesante gandurile din acele momente, ca niste  maini ce te trag – unele intr-o parte, altele in partea opusa. Unele spre mai departe, altele spre inapoi. Pe care sa le asculti mai mult? Era intr-un fel aceeasi lupta inima vs ratiune, o lupta in care inima si ceea ce simti te indeamna sa te intorci spre casa, spre oameni, spre o imbratisare lunga si placuta, in timp ce mintea, soldat neinfricat, vrea sa iti ordone sa mergi mai departe! Sa nu renunti! Niciun pas inapoi!

Timpul trece fara rezultat pentru ca gandurile nu reusesc prea bine sa-si pledeze cauza, si atunci o decizie e mai greu de luat. In situatii de genul asta, cand trairile sunt intense, ratiunea are slabe sanse de reusita. Ca si-n dragoste, cand faci greseli tocmai pentru ca nu poti controla ceea ce simti – iar ratiunea, si-asa slaba si prea putin folosita, e lasata la o parte…

Am dat si cateva  telefoane sau mesaje, simteam ca mi-ar fi bun un sfat, un ajutor. Cred ca mai mult aveam nevoie de incurajare in alegerea de a renunta, de a ma intoarce – aveam nevoie sa fiu impacat cu mine insumi, cu aceasta decizie. Sigur ca nu a fost nimeni sa-mi spuna sa nu renunt si sa merg mai departe chinuindu-ma prin zapada, stiam si eu ca nu prea mai are rost. Pe creasta sus ar fi fost  risc mare de avalanse si avansarea ar fi fost si mai greoaie – plus ca de acolo mi-ar fi fost din ce in ce mai greu sa ma intorc, fiind tot mai departe de asezari omenesti. Singurul aspect pozitiv care m-ar fi putut ajuta daca as fi mers mai departe era sa gasesc pe creasta zapada intarita la suprafata, dar n-a mai contat. Cand inima si ratiunea isi dau mana si iau o decizie impreuna e minunat, chiar daca de multe ori influentele uneia asupra alteia nu sunt corecte – una triseaza, nu joaca dupa reguli. Oare scopul scuza mijloacele?

Am hotarat sa ma intorc, grabit sa ajung la stana aceea pe lumina. Desi am urme facute acum, durerea de la picior e prezenta la fiecare pas. O ignor, dar stau cu gandul la gelul Diclofenac din trusa medicala, pe care ma gandesc sa-l folosesc cand ajung la stana. Abia asteptam sa ma opresc, sa ma schimb, sa ma descalt, sa mananc si sa beau ceva bun! Mi se facuse foarte foame, nu prea mancasem mare lucru pe drum pana aici. Oricum, prea putin comparativ cu toate caloriile consumate.

Inainte de a cobori din varful poienii spre casuta de la marginea padurii, fac cateva poze cu crestele inzapezite din departare…

Si cu putin zoom. Nu stiam ce varfuri sunt, dar acum banuiesc ca e vorba de varfurile din zona lacului Avrig mai in dreapta si varful Suru mai in stanga.

Parasesc apoi culmea si cobor spre casuta.

Nu stiam daca voi gasi usa deschisa, dar am avut noroc. Interiorul nu e deloc bine izolat, printre scanduri sufla vantul, pe cele cateva priciuri e zapada viscolita, dar e un adapost mai sigur decat cortul. Oricum de frig m-am gandit ca as putea monta cortul acolo in stana.

A fost o seara interesanta petrecuta acolo. Am topit zapada sa fac ceai si supa, in ceai am varsat si putinul suc de lamaie pe care-l mai aveam – si care incepuse sa inghete. Din craticioara am vrut sa vars totul in sticla de plastic, sa pot sa o pun in sacul de dormit – dar jumatate am varsat pe jos. Nu degeaba imi cumparasem eu bidonul ala cu gura larga, dar nu l-am mai folosit de ceva vreme. Ar fi fost bun. Sau o palnie! Nu mi-a pasat totusi prea mult de faptul ca am varsat o parte din ceai pe jos, simteam ca acest aspect nu merita suficienta atentie in acele momente. Aveam zapada destula, butelie la fel – si oricum planuiam sa fac si-un foc.

Asa ca am iesit sa mai adun niste crengi de fag din zapada (in stana erau deja cateva crengi lasate de cineva). Dupa ce am mancat si soarele a apus (fara sa-mi creasca dorinta de a urca inapoi pe delusorul acela pentru a vedea mai bine), m-am pus pe aprins focul. A mers chiar usor, datorita crengilor uscate de brad gasite in stana. N-am avut nevoie nici de cubuletul ala imbibat in ulei inflamabil pe care l-am avut pentru prima oara cu mine. E insa important felul in care asezi lemnele – crengutele uscate si subtiri jos, cu ceva hartie printre ele, frunze uscate – ba chiar si niste coaja subtire de lemn culeasa de pe peretii stanei. Apoi cateva crengute mai groase, asezate inclinat, cu varful in sus – sprijinite una pe alta sau pe un lemn pus transversal. E important sa ramana putin rasfirate, sa circule aerul pe dedesubt. Apoi se pot adauga alte crengi si apoi si lemne mai groase, cand focul e stabil.

Prezenta focului in mijlocul acelei incaperi schimba foarte placut atmosfera. Desi peretii nu retineau deloc caldura, cat timp focul ardea era mult mai cald. Asa ca am stat cu bocancii langa foc sa topesc zapada de pe ei si am pus sosetele si cateva haine deasupra focului pe o barna groasa. La corp insa tot mai ma lua cate un tremurat, desi nu i-am dat importanta, nu mi se parea ca e chiar asa frig.

E frumoasa si lumina aceea calda, portocalie, asa ca nu am stins focul inainte sa ma bag in sacul de dormit. Am asteptat sa se micsoreze si l-am lasat asa, urmarindu-l apoi din adapostul glugii calduroase. Puteam sa mai adaug cate un lemn, dar nu voiam sa adorm cu focul aprins.

La inceput a fost putin frig si-n sac, nu degeaba afara erau in jur de -15 grade. Dar am avut pe mine si geaca de bicicleta si vesta de puf, si chiar daca focul s-a stins repede, am apucat sa ma incalzesc.

Jarul a mai luminat si el discret tavanul stanii cateva minute bune, apoi s-a stins si el, lasand vantul sa se-auda mai bine printre crengile padurii ce-aproape ca acopereau odaia.

M-am trezit o singura data peste noapte, cand am auzit un lemn miscandu-se puternic. La intrarea in stana lasasem o barna de lemn sprijinita, special sa o aud in caz ca trece un animal si o darama. M-am gandit ca asta s-a intamplat si am inceput sa vorbesc tare si raspicat – dar nu s-a mai auzit nimic. Poate a fost totusi altceva. Apoi am adormit si am visat pana dimineata, cum rar mi s-a intamplat pana acum. Nici frig nu mi-a fost deloc – am fost asa multumit de sacul de dormit, dar si de suprasac.

Poate am dormit asa bine pentru ca gandurile imi erau in alte parti, si nu la animale salbatice. Imi parea rau pentru banii cheltuiti, pentru peisajele pierdute, pentru mancarea cumparata ce va ramane nefolosita, pentru ca am carat 15-16 kg in spate pe un traseu pe care-l puteam face intr-o singura zi – si nici nu era nevoie sa vin asa departe pentru asta, ca nu am vazut mare lucru din muntii Lotrului. Drumul pana aici imi amintea destul de mult de drumul care urca la cabana Leaota, doar ca avea mai multe poieni si portiuni orizontale.

Ma bucura insa si gandul ca a doua zi urma sa merg in Sibiu, in vizita la rude – si putin confort imi aducea si gandul ca e important sa stii si sa renunti uneori. Muntele nu pleaca nicaieri, uneori insa e prea riscant, periculos, obositor, neplacut – si atunci e mai bine sa renunti. La mine nu era vorba neaparat de pericol. Riscul avalanselor il constientizasem de acasa, eram pregatit sa evit orice panta suspecta – desi sunt ceva varfuri abrupte si prin muntii Lotrului.

Totusi, in prima zi n-am reusit nici sa ies din padure (acasa calculasem ca ar trebui in prima zi sa ajung la golul alpin, poate chiar sa merg nitel pe creasta pana sa ma opresc). Asa ca efortul sustinut in mod prea putin eficient m-a facut sa realizez ca zilele urmatoare ar fi fost din ce in ce mai rau – chiar daca a doua zi piciorul nu ma mai durea si as fi putut sa o iau de la capat spre creasta. Din cauza stratului de zapada (singurul lucru pe care nu l-am putut intui de acasa – oricat am analizat starea vremii sau camerele web de pe partiile de schi si prognoza riscului de avalansa), am hotarat ca un astfel de traseu, parcurs de unul singur, are sanse mult mai mari de reusita atunci cand nu e zapada.

…

Dimineata m-am trezit inainte de rasarit, dar n-a fost chip sa ies din sacul de dormit. Abia cand prima raza de soare (o raza tare puternica) a patruns in stana, atunci m-am ridicat putin si am facut doua poze, fara a iesi insa afara. Era foarte frig si nu voiam sa ies, mai ales ca stiam ca urmeaza sa cobor pe acelasi traseu spre valea Oltului. Macar sa ma bucur de caldura sacului.

Cand totusi am hotarat sa ies, am dat rapid de prima problema. Bocancii erau inghetati bocna, ca niciodata! Nu era chip sa-i incalti, pentru ca nu incapea piciorul in ei! Alte dati a mers mai usor, ii mai strangeam in mana, ii mai indoiam pana se inmuiau nitel. Acum nici vorba! Asa ca m-am gandit sa fac focul sa-i dezghet. Am incercat, dar pentru ca n-am reusit din prima, am renuntat. Am pus insa in functiune primusul, si iata cum la micul dejun am putut servi… bocanc fript la capac! (am pus bocancul la dezghetat pe capacul cratitei, pe primus).

Ca sa pot sa folosesc primusul si ce mai aveam nevoie, pe jos pe pamant am pus izoprenul intins – ca un covor rosu  (bleu – verzui). Dupa un timp frigul tot mi-a ajuns la talpi si bocancii parca nu mai voiau sa se dezghete – desi am reusit sa topesc putin unul din sireturi, dar si doua degete de la manusile de polar. Cu greu am incaltat primul bocanc, care apoi s-a inmuiat destul de repede, dand de caldura degajata de talpa mea in acel mediu de gheata. Al doilea insa n-a vrut sa intre decat mai tarziu, dupa ce mi-am incalzit ceaiul ramas in sticla dar si sucul energizant ramas.

Am baut/mancat si sticluta de Sana, care a supravietuit fara sa inghete desi n-am pus-o in sacul de dormit ca pe ceai, ci doar in suprasac (lucru ce mi-a dat ceva emotii peste noapte – nu doar ca nu scosesem mancarea afara din stana, ba o bagasem si-n sacul unde dormeam!). Am lasat o supa instant la stana, ca multumire pentru gazduire – poate cuiva chiar ii va folosi, si-am plecat apoi pe urmele mele spre vale.

Pentru ca era soare, pentru ca aveam de coborat, pentru ca nu mai aveam nicio grija pe lume, traseul de coborare a avut parca mai mult farmec ca alte dati. M-am oprit de vreo 2 ori in pauze mai lungi, de admirat, de stat la soare, ba si de mancat seminte!

Am fost tare bucuros ca nu am uitat acasa ochelarii, dar nici crema de fata cu protectie solara si strugurelul de buze – care mi-au fost de real folos si carora le-am simtit din plin efectul – mai ales ziua urmatoare, cand am constatat ca eram bronzat pe fata, dar spre deosebire de alte dati, nu ma ustura nimic.

Am trecut si de zona cu mesteceni…

Am dat si de un om, care ma stia din ziua precedenta, ca erau mai multi oameni jos la drum pe care i-am intrebat de traseu. Acum ma intreba el pe mine.

Apoi am mai scurtat unele portiuni prin poieni, desi nu ma grabeam, am admirat iar crestele Fagarasului, sub nivelul carora am coborat rapid, apoi am intrat in padure.

Printre copaci se vedea si motelul Chisinau, de unde am inceput traseul si unde urma sa cobor, precum si Oltul cel verzui.

De la sosea am mers pe jos vreo 4 km pana in localitatea Cîineni, unde rapid am gasit o masina cu un baiat de treaba care m-a dus pana in Sibiu.

Ah, sa nu uit sa mentionez un aspect important legat de noaptea la stana. A fost prima oara cand am facut focul la stana, si motivul pentru care nu-l faceam pana acum s-a dovedit foarte real si va ramane valabil si-n viitor. A doua zi toate hainele, rucsacul, bocancii, parazapezile, totul mirosea puternic a fum. Poate ar fi fost mai bine daca mutam rucsacul si o parte din haine in camera cealalta, dar tot s-ar fi simtit. L-am intrebat pe baiatul din masina daca se simte si a zis ca da, dar ca nu-i problema, ca e om de la tara, e obisnuit. Poate daca faceam o baie de zapada a doua zi si schimbam complet toate hainele, atunci nu s-ar fi simtit. Dar cum pantalonii i-am avut la uscat deasupra focului, bocancii langa foc la dezghetat si geaca pe mine cat am facut focul… e imposibil sa nu afumi o parte din hainele esentiale + cele cu care dormi in sacul de dormit.

Dupa-amiaza petrecuta in Sibiu a fost tare draguta, m-am alergat in jurul casei cu Vladut, am facut ceva eforturi sa-l cuceresc si pe Călin (pana la urma am reusit, nu mai fugea de mine!) si am aflat ca  exista pesti care traiesc in acvariu si 9 ani!

Ioan si Anca (verisoara mea), impreuna cu Vlăduț si Călin – copiii ei.

Drumul spre casa a fost presarat cu multi munti, valea Oltului fiind invadata de soare si de umbrele culmilor pana pe la Cozia. Dar cea mai interesanta era imaginea varfului Suru, vazuta dinspre Sibiu.

M-a facut sa-mi amintesc cat de impunatori si inalti sunt muntii Fagarasului – e altfel cand ii vezi dintr-o zona de campie. Sa vezi abruptul acela masiv cum se ridica deasupra norilor. Imi plac mie muntii mai putin inalti, dar anul asta ar trebui sa revin si-n Fagaras – pe cont propriu, sa-i pot constientiza si invata mai bine.

…

Muntele nu pleaca nicaieri – si asta ma duce cu gandul la doua concluzii: uneori e mai bine sa te intorci din drum, si e important sa stii cand sa faci asta dar si sa fii in stare sa o faci – desi nu e neaparat un lucru placut. Totusi, sa ai planuri marete, vise si tinte inalte – si sa pornesti catre ele (chiar daca nu ajungi acolo), mi se pare mai bine decat sa nu aspiri spre nimic de genul.

Iar a doua concluzie care vine din ideea ca muntele nu pleaca nicaieri e ca… daca nu pleaca nicaieri, inseamna ca nici la tine nu va veni. Tot tu trebuie sa faci ceva daca vrei sa-i fii mai aproape. Nu e ca in cazul oamenilor, cand ai nevoie de confirmari ca sentimentul e reciproc.

…

Ioan Stoenică, martie 2011.