In papuci pe varful Omu

Un text mai vechi, din iunie 2008 – despre o excursie la varful Omu in muntii Bucegi. Il pun si pe blog ca sa fie si aici, mai ales ca descrie trasee destul de populare care ar putea da  idei si altora.

So I did it again! (cu o saptamana inainte de aceasta excursie facusem singur o traversare din Piatra Craiului in Bucegi). Poate pentru ca data trecuta eram beteag de picioare si cu aparatul capabil doar de poze alb negru, poate pentru altcineva mai mult, poate pentru sentiment, poate pentru tot ce e nou de fiecare data, am urcat iar spre varful Omu…

Inainte sa incep urcusul, trebuie sa amintesc de o faza din tren. Am nimerit in compartiment cu un grup mare de liceeni, „rasa suprema”, si pentru ca trenul era plin nu am mai cautat loc in alta parte. Nu conta ca era 06:30 dimineata si unii vroiau sa mai doarma, muzica si galagia era la ea acasa printre tinerii plecati „la munte” cu clasa si vreo doua profesoare nepasatoare asezate undeva mai la departare. Incepe muzica la mobil si ma abtin sa spun ceva in prima faza, dar apoi urmeaza o melodie pe care probabil posesorul de minune tehnologica fara casti o indragea mai mult, lucru ce-l face sa ridice volumul la maxim. Moment in care, cu o voce puternica si discret iritato-ironica il intreb: „Sa-ti aduc si o boxa din aia mare? Ca nu cred ca se aude pana in vagonul din spate!” Tineretul tace, muzica se opreste, eu spun „Mersi” pe un ton de „duhh”, si imediat un alt barbat spune si el acelasi „Mersi”, pentru ca deh, nu eram singurul deranjat, dar asa se intampla… oamenilor le e frica/jena sa ia atitudine, dar daca apare cineva care sa o faca, atunci mai multi se gasesc sa urmeze. Si unde-s multi… Dar din pacate mai multi sunt cei jalnici decat cei care sa lupte impotriva fenomenului de global laming…

Bun. Ajungem undeva unde stam o noapte, sunam la meteo si ne zice ca a doua zi, pe 2 iunie, cat si pe 3, va fi senin, dar apoi vor fi conditii de ploaie in a 3-a zi. Perfect, nu ne trebuie decat doua zile. Cu harta in mana incerc sa ma gandesc la niste trasee pe care sa le poata face si cineva mai putin antrenat (dar fara bataturi la picioare) si a doua zi dimineata pornim urcusul pe Jepii mici din Busteni (later edit: traseul e de fapt pe Valea Jepilor si e denumit in mod eronat Jepii Mici – care de fapt e numele varfului din partea stanga, pe care traseul nu ajunge). Ne facem intai un pahar de suc energizant, mancam un baton proteic si pornim prin padurea racoroasa, urmarind marcajul cruce albastra pe sub telecabina.

Jepii mici e traseu destul de greu, iarna impracticabil (ca mai toate de pe abruptul prahovean), dar urcusul e tare frumos. Poteca prin padure urca destul de abrupt, trecem pe niste scari de metal, traversam o apa, mai urcam niste trepte in pamant, o curba, inca una, inca o apa si apoi iesim din padure. Faptul ca urcusul se face printre doi pereti de stanca nu iti ofera cine stie ce priveliste in urma, doar orasul undeva in vale si putin din muntii Baiului peste el. Altfel… pana pe creasta vederea e limitata.

Incepe sa apara si zapada dar e moale, nu reprezinta cine stie ce probleme si gasim si portiuni minunate in care ajutorul cablurilor infipte in stanca e bine venit. Urcam din lant in lant si stanca in stanca, admiram o cascada si padurea in vale, dar norii vin in jurul nostru si deasupra… Intram in ceata, mai iesim, ma gandesc ca pe creasta e senin.

ce copil eram :)) pe-atunci aveam inca tricouri de bumbac si haine improvizate. ce ma bucur ca asta nu m-a tinut pe loc din a pleca!

Cam dupa 3 ore jumate suntem la cabana Caraiman, apoi imediat ajungem si la Babele. Nimic impresionant, partea asta de creasta nu ma mai atrage cu nimic, e mult prea populata si Boșoroagele imi par acum mult mai mici decat in copilarie cand am venit prima data la ele (atunci m-am urcat si pe una din ele). Sfinxul e inca dragut insa, mai ales ca daca faci un pas mai la stanga pare ca cineva i-a dislocat maxilarul.

Spre partea cealalta nu vedem mare lucru si ceata ne invaluie destul de rece, iar vantul ne impinge sa ne asezam la baza unei stanci, unde am fi mai protejati. Punem si rucsacii paravan si ne sprijinim de stanca. Ne e foame, asa ca dupa 4 ore de urcat o pauza de masa prinde bine, mai ales ca vrem sa mergem spre Omu de aici. Constatam ca s-ar putea sa nu ne ajunga painea, asa ca ma intorc pana la cabana la Babele, pe care o caut bajbaind prin ceata si cumpar cu 4 lei o paine feliata. Observ pretul la ciorbe de 5 lei, ascult o manea data la maxim si plec inapoi spre piatra.

Strangem rucsacii si plecam spre Omu. Picioarele sunt cam obosite, dar de aici traseul nu e asa greu. Imi amintesc conducta de gaze pe care poteca o urmeaza, am trecut si peste ea candva, cand zapada era prea mare ca sa treci prin ea…

Ceata nu ne lasa sa vedem prea mult si atunci cand se ridica ne uitam mai atenti dupa marcaj decat dupa peisaj, dar sentimentul e ca te afli intr-o alta lume. Si drumul ce merge aproape orizontal usureaza asa mult mersul si te lasa sa te bucuri mai mult de… tine… acolo.

Ajungem pe marginea Vaii Cerbului, lasand in spate in partea dreapta Costila si stiind ca pe malul opus s-ar vedea vf Omu daca nu ar fi ceata. Mergem pe marginea prapastiei traversand o limba de zapada si pornim spre stanga, pe unde imi amintesc atat de bine traseul. Dar marcajul se pierde in ceata si ajungem la un punct de unde ma gandesc ca trebuie sa facem dreapta. E zapada multa, putin vant si ceata deasa. Cobor putin sa ma uit de marcaj, nu il vad… urc inapoi si o iau inainte, ca apoi, privind in directia unde coborasem, sa vad stalpul. Perfect! Cobor alunecand prin zapada si ies iar in poteca. De acolo se coboara o portiune, pana la ultimul urcus mai pronuntat, cel din saua Vaii Cerbului. In dreapta noastra se deschide imensa valea, dar nu o vedem din cauza cetii, iar in stanga o vale mai lina ce duce spre valea Ialomitei, pe care iar nu o vedem. In fata trebuie sa fie niste stanci mari pe la baza carora se urca, ocolindu-le prin dreapta, ca apoi sa iesim langa varful Bucura.

Incepem sa urcam si iesim in marcajul banda rosie, cel pe care am venit data trecuta, dinspre saua Batrana, si imediat ajungem si la baza stancilor. Constat ca zapada s-a topit mult in ultima saptamana, urcam pe grohotis pe la marginea stancilor si a zapezii si iesim iar in creasta. In fata noastra, varful Bucura nu se vede absolut deloc, asa ca il ocolim pe poteca ce trece pe la baza lui prin stanga, iesind in partea cealalta chiar sub varful Omu… care nici el nu se vede. Abia dupa ce urcam si ultima portiune, dupa circa 2 ore de la Babele, ajungem la cabana, pe care, stand la 10 metri de ea, o vedem. In jur nu se vede nimic, ceea ce e putin trist, suntem obositi dar dam un tur de cabana, incercand sa observam si un loc unde am putea pune cortul. Ma gandeam ca va fi greu sa gasim, dar nu, sunt locuri. Poti sa pui si mai multe corturi. Apoi intram in cabana.

De data asta e deschisa, au deschis de cateva zile. Luam cate o cana de vin fiert (4 lei), observam pretul pt cazare (25 ron la priciuri, 30 ron la camere cu 4 sau 2 paturi) si ne asezam la o masa ca sa ne odihnim putin fara rucsaci. O intreb pe cabaniera daca pot pune cortul prin apropiere, si spune ca da. Minunat, deci putem pune cortul. Nu trece mult insa si tanti ne spune ca acum vreo 2 saptamani a urcat un urs pana aici (!!!) si cica „nu stiam cum sa va spun ca sa nu va sperii”. Ii spun ca nu-i problema, suntem obisnuiti sa stam cu frica de ursi si ne aminteste sa nu tinem mancare in cort. Apoi daca e vreo problema peste noapte, sa batem in geamul din stanga usii, ca altfel cabana e incuiata peste noapte cand nu sunt turisti.

Perfect. Ii multumim mult si iesim si cautam unde sa punem cortul. Il punem chiar in spatele bolovanului, cu privire spre Piatra Craiului care nu se vede. Il montam frumos si intram sa ne schimbam de hainele eventual ude si sa mancam. Constat niste pete urate formate pe interiorul cortului meu, arata a mucegai si ma gandesc ca data trecuta am uitat sa-l scot sa-l pun la uscat. Ehe, lasa ca-l spal si-si revine. De tinut minte sa nu lasi cortul ud impachetat.

Mancam, apoi strangem mancarea, o punem in punga – pastrez doar o ciocolata, niste paine si niste alune, pt ca sigur mi se va mai face foame – si ies sa caut loc de pus punga. Pe partea dinspre statia meteo zapada are cam un metru jumate, e un perete vertical de zapada, numai bun de pus punga in el. Gasesc un bat si sap cu el o gaura, ingrop punga acolo si o acopar cu zapada. Infig batul in zapada langa ea ca sa o gasesc mai usor a doua zi si ma intorc in cort. Dupa nu mult timp avem parte de un apus minunat deasupra norilor ce au inceput sa coboare pe vai, lasandu-ne pe noi deasupra lor, apoi ne inchidem in cort ascultand…

Trec cativa pasi pe langa cort, vantul sufla incredibil de incet – nu ma asteptam – si punga de paine ramasa in cort ma face sa nu stau perfect confortabil cu gandul la ursi. Au un miros incredibil de bun ursii, simt mancarea foarte usor… si mananca orice. Oameni nu.

Se face noapte si scot capul un minut poate, destul cat sa vad puzderia de stele si luminile din Zarnesti si din Bran… lenea asta, sau poate altceva, dar data viitoare sa tin minte sa nu mai stau in cort cand e vorba de asa ceva! Trebuie imbracat gros, scos izoprenul si pus pe iarba, sacul de dormit peste el, intrat in el si privit cerul juma de ora… adica este… Magnific! Will do that.

Peste noapte a fost putin frig in sac (suntem la 2505 metri totusi), dar imbracat putin mai bine ar fi fost ok chiar si cu sacul meu de doar -11 grade (limita extrema, confortul era pe la -3).

A doua zi dimineata deschid plin de dorinta si curiozitate usa cortului, ca sa constat un soare superb in jur si senin perfect la 360 de grade. E incredibil, niciun nor… este… vai, se vede iar Piatra Craiului, Iezer Papusa, Fagarasul mai in spate…

Aparatul meu tot alb negru face, asa ca nu ma chinui prea mult, fac cateva poze cu un aparat mai micut si dau sa ma incalt sa iesim… Sa ma incalt? Dar ce incaltaminte ar fi adecvata pentru varful Omu daca nu o pereche de papuci de plastic carata special pentru folosit in jurul cortului?

Imi pun papucii si iesim sa dam ocol, sa ne plimbam, sa alergam, sa sarim, sa respiram munti si cer si soare si creste si frumusete si libertate si efort rasplatit! E frigut, mai ales ca nu am stat sa ne imbracam prea bine, sunt in pijama si papuci , dar e minunat! Sunt pentru a 5-a oara pe varful Omu, si seninul asta e minunat…

Ne indepartam putin de varf, spre Bucsoiu, apoi inapoi spre Coltii Morarului, apoi mergem si pana pe Bucura (2503m), unde urc tot in papuci! Ma amuza asa tare faptul ca sunt in papuci si stau pe marginea prapastiei pe zapada…

Si rad la soare si la vale si vad Varful cu Dor si poteca pe unde am venit si poteca pe unde am venit data trecuta si saua Batrana si Piatra si tot si tot si valea Ialomitei si tot si frumos si superb si liber si AAAAAAAAAAAA!!! Nu conteaza ca am mai vazut asta. Nu conteaza ca am mai fost acolo. Senzatia e plina de fiecare data, mai ales daca ai si conditii (meteo) optime pentru asta. (conteaza foarte mult si cu cine esti…)

Ne intoarcem la cort si incerc sa scot punga cu mancare. Zapada insa a inghetat, asa ca ma chinui putin cu batul sa sap dupa punga, timp in care imi cam ingheata mainile pe bat.

Scoteam punga cu mancare din zapada inghetata. Ce tare, inca am caciula aia! 😀

Mancam privind spre Piatra Craiului (zapada s-a topit de tot acolo), parca nu ne vine sa mai plecam. Pana la urma stabilim un traseu la nimereala spre Saua Batrana (unde era locul ala minunat de facut dragoste pe care-l vazusem data trecuta), si pornim. Ocolim Bucura, ajungem la baza stancilor pe care ne hotaram sa ne urcam de data asta, numai bine ca sa descoperim acolo un cerc straniu format din pietre, cu o cruce in el… probabil de pe vremea dacilor, ca si tunelele secrete si nedescoperite ce se ascund prin Bucegi

una din ultimele poze facute cu HP-ul - nu puteam sa mai fac decat Alb-Negru, asa ca nu prea m-am chinuit. Natura e color.

Trecem pe o limba de zapada pe sub stancile „Doamnele”, unde e si un mic barlog undeva mai sus, si ajungem intr-un varf, intr-o creasta minunata cu vedere in toate partile. Si soarele e cald si iarba galbena si calda ne imbie sa facem pauza. Si ne oprim ceva vreme acolo, admirand Piatra Craiului, urmarind traseul pe care am venit si cel pe care ar trebui sa mergem. Si stam si simtim… multe…

Si apoi strangem si continuam direct pe creasta aceea, fara marcaj, lasand poteca sa mearga spre dreapta spre Saua Batrana, noi mergand paralel cu valea Ialomitei, cu gand sa coboram in traseul din vale spre stanga. Ceea ce si facem, abrupt, fara poteca, in zig-zag-uri improvizate de noi, peste putina zapada, pe deasupra unor stanci, pana ajungem la Ialomita, chiar in apropierea cascadei Ialomitei. Minunata cascada, ma duc pana pe marginea ei si ma aplec pe niste stanci sa beau apa direct din cascada. Ma rog, nu chiar de acolo de unde cade, la un metru inainte de varsare. Apoi o traversam si incepem sa coboram, ajungand astfel in traseul de pe vale, banda albastra.

Si-am baut si apa din cascada si apa din Ialomita!

Harta e foarte folositoare, urmarim traseul pe ea si stabilim pana unde tre sa mergem si in ce directie sa o luam, si mergem spre vale mai departe. Printre stanci minunate pravalite din munte, uriase, care te fac sa te gandesti ca „hey, si aia sta sa pice…” Apoi florile de toate culorile ne intampina si aici si ne oprim sa mai mancam ceva intr-o poiana verde minunata, cu flori albastre si galbene si roz…

Dupa nu mult timp ajungem in dreptul telecabinei ce urca spre babele (pe dreapta), unde o telecabina portocalie se joaca dute-vino pe cablu, si trecem mai departe pe langa hotelul Pestera (pe stanga), spre pestera Ialomicioarei, care se gaseste undeva in spatele schitului (pe dreapta drumului). Dar conform spuselor unor oameni asezati pe sezlong langa masina, pestera e inchisa, ca au incercat sa viziteze si ei si nu au putut. Asa ca ne intoarcem putin inapoi pana la hotel Pestera, unde o luam prin padurea cu pancarta „zona frecventata de ursi”, si incepem sa urcam spre dreapta.

 Urmarim tot traseul banda albastra ce ne va duce spre creasta. Si incepem cu un urcus pronuntat, o portiune cam de 10-15 minute destul de abrupta si in bataia soarelui, lucru ce te epuizeaza extrem de rapid cand esti deja dupa cateva ore bune de mers si picioarele incep sa te doara si talpile sa te usture. Nu prea mai avem apa, dar dupa ce iesim sus la un luminis, unde copacii defrisati arata trist si dezolant, ne oprim sa facem ultimul pliculet de suc energizant, care sa ne ajute sa ne refacem dupa urcusul respectiv, si sa ne tina pana pe creasta.

Primul meu bat de trekking! (in picioare erau niste bocanci de... 2 sezoane, uzi fleasca!) :))

Din fericire, traseul de aici devine mai usor. Mult mai lin, mai intai prin padurea de brad, apoi printre cativa jnepeni, apoi traverseaza doua raulete de unde alimentam cu apa, dupa care iese din padure. Si incepe un urcus lin cu peisaj superb pana pe creasta. Partea asta a Bucegilor e mult mai domoala, mereu fac comparatia cu „abruptul prahovean” (termen care ma face sa rad de fiecare data). Peisajele sunt superbe, se vede si lacul Bolboci undeva in vale spre stanga si spre Babele mai in dreapta (stanga crestei) si valea pe unde am venit si e incredibil cat de repede se urca, lasand in urma hotelul Pestera si valea… Si ajungem in creasta, unde iesim in apropiere de Hotelul Piatra Arsa, situat in marea de jnepeni pe care o traversam spre „abruptul prahovean”

In stanga de acum lasam Costila si Babele si tot platoul ce urca spre ele, trecem pe langa hotel, printre jnepeni, pe langa stadionul cu pista de atletism pe care alearga doua fete si ne indreptam tot pe banda albastra spre traseul de coborare. In dreapta se vede cota 2000 unde e si drumul care duce in Sinaia, dupa ea se afla Varful cu Dor, si de acum se vede deja in vale Sinaia si Busteniul mai in stanga. Si chiar sub noi, undeva intr-o poiana verde, Stana Regala, pana unde sageata spune ca s-ar face 1 ora jumate.

Oare cum se ajunge in orasul ala de sub noi? Parapanta nu avem...

Incepem coborarea, mai intai abrupt, apoi in serpentine superbe, si constat rapid ca asta mi se pare poate cel mai frumos traseu de coborare de pe „abruptul prahovean” Pentru ca, spre deosebire de Valea Cerbului de sub Omu si Valea Jepilor de sub Babele, acest traseu ofera o deschidere mult mai mare, adica o priveliste mult mai de ansamblu, cu mult mai multe elemente, nu doar stanci si copaci si o bucatica de oras departe in vale. Cu drumul spre varful cu dor, iar nu se poate compara, acel drum fiind destul de banal, desi frumos in felul lui, cu deschidere spre multe dealuri si vai…

Ajungem la  o masa cu bancute instalate intr-o poienita, apoi coborarea incepe mai abrupta prin padure. Deja se lasa seara (pe partea asta mai repede, caci suntem pe partea estica) si padurea e destul de infricosatoare. Poteca e blocata de un copac cazut pe care il ocolim gresit prin jos, astfel incat trebuie sa urcam inapoi mai mult pana sa iesim inapoi in poteca. Si mergem si mergem si unele picioare se resimt, oboseala se simte, bomboanele cu dextroza devin inutile si de nedorit si coboram si vedem un șoricel si iar coboram si inca un copac si poteca are scurtaturi abrupte pe care le folosim dar care nu imi plac decat mie ca am picioarele mai sanatoase se pare (desi nu-si revenisera complet, se pare ca au facut fata in asa scurt timp la o excursie destul de lunga).

Si ajungem la Stana Regala, care cred ca e un hotel sau pensiune sau ceva, si apoi de aici pana in Sinaia aproximativ 50 de minute scrie pe sageata si urmarim aleea din caramida galbena – care nu era galbena dar era tare frumoasa… o alee cu piatra cubica sau ceva, prin padure, in serpentine. Ma gandesc ca e tare frumos de coborat cu bicicleta pe aici, dar acum nu ne putem bucura prea mult de ea pentru ca lumina anunta o inserare ce in padure nu-i tocmai placuta, si oboseala isi spune cuvantul.

Ajungem la un luminis unde e o intersectie de alei si sageata arata spre dreapta. Dar spre dreapta e un drum care urca, si mai e unul care coboara, dar asta e mai mult inainte si la stanga decat la dreapta. O luam pe el, gandind ca noi vrem sa coboram, nu sa urcam, si dupa vreo 5 minute de coborat ajungem la un gard pe care scrie „accesul interzis”. Facem dreapta pe langa el pe unde se vede ca ar fi o poteca si iesim la un canal cu apa ce trece pe la baza altui gard pe care scrie „interzis”. Dincolo de el vedem masini ale jandarmilor si incerc sa-mi dau seama unde am iesit, ca ma gandeam ca iesim la Peles. Ma gandesc ca poate gasim o spartura in gard si sarim cumva peste canal si apoi prin curtea aia interzisa pe la jandarmi. Dar o luam acum in sus prin padure si printre gunoaie, pana cand iesim la un zid, si din stanga ne vede un jandarm ce statea de paza si se apropie de gard. Ii spun ca ne-am pierdut si ne explica pe unde sa iesim in sosea (imediat in dreapta pe dupa zid, apoi stanga). Parea ca nu e prima oara cand vede pe cineva pierdut pe acolo, ceea ce nu-i de mirare, era si poteca facuta de la cati se pierdusera pe acolo

Mergand incet ajungem si la Peles, vedem salcam galben atragator, apoi ne apropiem de manastirea din Sinaia, unde vreo 5 caini latrau tare la un tufis din spatele unui maldar de gunoaie. „Sa vezi ca e urs” zic… Stam putin pe loc si scoate capul din tufis, cam la 25 de metri de noi, un ursulet comic tare, cu moaca din aia de urs de circ, cu capul triunghi. Ne vede si intra inapoi zambitor. Scot aparatul foto (fara blitz) si mergem mai departe, desi vad un gard ce nu era acolo langa zidul manastirii. Nu apucam sa ajungem la el ca un om care il sarea din partea cealalta ne zice ca nu putem trece pe acolo ca e blocat (ce?? scurtatura mea buna… ) si ne zice si sa ne grabim ca e un urs in zona… Duhh, l-am vazut deja. Ne intoarcem la coltul zidului si facem stanga, numai bine cat sa vedem iar ursul complet iesit din tufis, mult mai mare decat parea daca te luai doar dupa cap. Si cainii latrau si el nu se sinchisea… Si ma gandeam ce oameni domne, desi au probleme cu ursii, tot fac maldarul de gunoaie langa tomberon.

Ajungem in Sinaia, asteptam microbuz si plecam spre undeva sa ne refacem…

Multe zile se uita… multe trec fara rost…

 …

Ioan, iunie 2008.

Poze facute cu un alt aparat decat my preciouss, aici. Textul e pentru amintirea mea…

Later edit: am primit un comment la textul asta pus pe un alt site, si astfel mi-am amintit de el – il uitasem complet. Recitindu-l mi-am amintit cat de plina de frumos si de bucurie a fost acea excursie – si datorita celor vazute, dar mai ales datorita persoanei cu care am fost. A fost intr-adevar o excursie… plina!

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la In papuci pe varful Omu

  1. mada zice:

    zambitor…

    Apreciază

  2. Eu pe cand foloseam tricouri din bumbac consideram ca sunt cele mai bune pe munte 🙂 nu prea aveam eu habar de tricouri de corp si alte materiale si tehnologii de care am aflat acum, de curand.
    La mine, primul aparat mai serios a fost un Zenith, de care eram atat de mandra. Inca il mai am, chit ca au aparut cateva hibe , dar nu imi vine sa il dau pentru ca are valoare sentimentala … singurul dezavantaj e ca nu e digital si deci tb sa fii foooarte atent cand faci poze ca nu le mai poti sterge.
    Din jurnalele tale am aflat ca ar urca sau urcau inainte ursi la Omu, chiar nu stiam ca si acolo sunt. 😀 Nu am mai fost demult pe acolo. De dormit am dormit o data la cabana, dar complet intamplator, pentru ca vroiam sa ajungem inapoi la cortul de la Gura Diham in aceeasi zi, dar cum planul de pe munte e altul decat cel de la cort, a trebuit sa folosim un plan de backup si sa ramanem peste noapte la Omu 😀 Ce frumos! Zic acum, ca totul s-a incheiat cu bine. Si pe Jepii Mici am fost si mi s-a parut greut traseul pe atunci, acum nu stiu cum l-as privi. Stiu ca ma cam speriase zona cu lanturi, dar nah am trecut peste.

    Intr-adevar, jurnalele pe langa albumele cu poze sunt o metoda atat de placuta de a-ti aduce aminte de peripetii la un moment dat! Eu sunt foarte mandra de albumele mele de poze stranse de-a lungul timpului si de cate ori am invitati nou sositi la mine acasa, ii „stresez” cu pozele mele :))

    Apreciază

  3. Mama, nu s-a intamplat acum foarte multi ani, si totusi cate schimbari intre timp 🙂

    nu mai stiu cu cine ai fost si cine ti-a facut pozele 😀 nici cum de erai a 5-a oara pe Omu! dupa ce mergeai pe vf cu Dor, treceai si pe la omulica?:D

    Apreciază

  4. Calin.S zice:

    Crezi ca la 43 de ani ma pot reapuca de munte,dupa ani lumina de lene?Cate kg cari cu tine de obicei?

    Apreciază

    • Pe site-ul http://www.carpati.org gasesti oameni mult mai in varsta care merg foarte mult pe munte. Unii au mers toata viata, dar cu siguranta sunt si unii care au descoperit mai tarziu muntele. Eu cred ca nu varsta ar putea fi o limita – ci mult mai mult… lipsa de vointa. Si poate si conditia fizica, dar aceasta se poate cu siguranta castiga – incet incet, incepand cu excursii mai lejere – care sa-ti deschida apetitul. Cu siguranta da, se poate!

      Pentru excursii de doua sau mai multe zile bagajul meu are intre 10 si 15 kg. La excursii de o zi nu ai nevoie de asa multe lucruri, deci bagajul e mai usor. Oricum, recomand excursiile de o zi pentru inceput. In Ceahlau urca si pitipoance in pantofi cu toc si cu troler dupa ele (vorba vine), deci se poate! 🙂

      Apreciază

  5. Victor Anica zice:

    totusi, nu ne-ai aratat cu cine erai , ai pus numai poze cu tine ))

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s