Atelier de Alpinism si Escalada pentru incepatori – mai 2011

Unele lucruri e mai bine sa le inveti intr-un mediu organizat, de la oameni cu experienta – si nu din auzite sau de la prieteni care se cred (sau pe care ii crezi) experti. Printre aceste lucruri se numara si alpinismul tehnic sau escalada – activitati ce necesita o multime de cunostinte – despre echipament, tehnica, masuri de siguranta etc. Cand e vorba de activitati in care viata iti poate fi pusa in pericol, nu e de gluma. Asa ca trebuie invatat… cu cap! Si o buna metoda sa inveti despre catarare e sa participi la un atelier organizat special in acest sens.

Atelierul la care am participat eu a fost organizat pe www.carpati.org si sustinut de Marian Anghel (www.rucksack.ro) in perioada 28-29 mai 2011, in muntii Macin. Au fost doua zile intense in care am putut sa invatam o multime de lucruri despre catarare, dar am avut si ocazia sa exersam tot ceea ce invatam.

Cei mai multi dintre noi eram la prima catarare, asa ca emotiile au existat, mai ales cele bune: nerabdarea, dorinta de a pune mana pe stanca, pe coarda, de a simti ce inseamna sa ai un ham pe tine etc.

Am inceput desigur cu partea de teorie. Prezentarea echipamentului care se foloseste, importanta lui dar si modul in care functioneaza. De asemenea e important sa stii diferentele intre o piesa de echipament si alta din aceeasi categorie – ca sa stii ce ti se potriveste mai bine, sa stii ce sa-ti cumperi. Fuga la magazin ar trebui sa vina dupa ce stii foarte bine ce-ti trebuie – lucru pe care il poti afla mai usor atunci cand stii foarte bine ce vrei (sa faci).

Am inteles rapid ca printre cele mai importante lucruri este casca – riscul sa-ti cada o piatra in cap fiind destul de mare cand te cateri – dar si cand urci pe vai de abrupt, pe langa pereti stancosi. Caprele negre sunt ”porumbeii muntelui”, doar ca in loc sa se găinățeze in capul tau, mai arunca uneori cu pietre spre tine. E bine sa ai casca. De fapt asta am invatat-o cand am cazut de pe bicicleta impins de o masina si am dat cu capul de asfalt asa tare ca s-a spart casca… in locul meu. De-atunci nu mai merg fara casca pe bicicleta. Nu e nevoie sa mergi 100 de km sau sa te cateri pe un perete de 100 de metri, se poate intampla un accident si cat iesi pana la paine sau cat inveti ce-i aia stanca. E bine sa fii prevazator – si nici nu-i greu.

Espadrilele – incaltaminte speciala pentru catarat – asigura o aderenta mult mai buna pe stanca si ”simti” mult mai bine prizele. Nu toti am avut espadrile, mai ales ca unii purtam numar cam mare, dar ne-am descurcat chiar si asa. E de stiut insa faptul ca diferente exista si incaltat corespunzator ai sanse mai mari sa reusesti ce-ti propui.

 Hamul este intr-un fel ”centura de siguranta”, la fel si coarda – care nu se cheama ”sfoara”, asa cum o mai numeam eu in graba. Carabiniere, placute, opturi, nuci, friend-uri, bucle, expresuri, noduri si alte denumiri de unelte sau tehnici aveau sa-si dezvaluie intelesul si utilitatea in acest atelier.

Interesant de mentionat ca toate aceste lucruri folosesc in principiu pentru siguranta, pentru asigurari – si nu pentru a te catara efectiv (decat daca e vorba de catarare artificiala).

Ma uitam inainte in magazinele de munte la toate aceste unelte, sau prin filmulete in care vedeam cataratori cu o multime de piese metalice atarnate pe ei si ma intrebam oare la ce foloseste fiecare? Am avut ocazia acum nu doar sa aflu cam ce face fiecare, dar si sa le incerc si sa le vad in actiune! Inveti mult mai bine asa!

In prima zi am exersat in doua foste cariere de piatra din apropierea varfului Țuțuiatul. Nu voi vorbi despre fiecare traseu in parte, ci mai degraba despre diferite etape ale catararii efective, asa cum imi amintesc, cu lucrurile care pentru mine au contat poate cel mai mult. Pentru exemplificare voi folosi fotografiile facute de mine celorlalti participanti, asa ca daca textul spune ”m-am catarat” si e o poza cu o fată, sa nu se creada ca e ceva necurat la mijloc :))

S-au montat cateva corzi pe trasee mai accesibile noua si am inceput sa ne cataram. Eram foarte nerabdator, curios, plin de dorinta de a descoperi lucruri noi – despre alpinism, dar si despre mine – sa vad ce  pot.

Nu era totusi chiar prima oara cand puneam mana pe stanca – a contat mult faptul ca am facut trasee prin Piatra Craiului, chiar daca pe unele erau montate lanturi ajutatoare. Diferenta se simte.

Stanca prezenta suficiente prize (locuri unde sa pui piciorul sau de care sa te tii), dar ele nu-s tot timpul foarte accesibile sau usor de gasit. Trebuie sa pipai stanca, sa o mangai uneori in cautarea unei crapaturi sau a unei denivelari de care sa te poti tine. Cred ca in timp se creaza o legatura deosebita intre catarator si stanca. Observasem si alte dati ca imi plac traseele in care e nevoie de ajutorul mainilor pentru inaintare – pentru ca esti mult mai implicat, intri mult mai mult in contact cu muntele (cel putin fizic).

Daca cineva avea insa impresia ca acest sport (e mai corect spus ”activitate”?) este unul care te solicita doar fizic, ei bine nu e deloc asa! Asta e unul din lucrurile care mi-au placut foarte mult: faptul ca simteam ca trebuie sa gandesti urmatoarea miscare, sa-ti pui si mintea la contributie ca sa cauti locul cel mai bun unde sa pui piciorul, sau de care sa te tii cu mana… Nu prea merge la nimereala, desi de multe ori m-am vazut nevoit sa caut orbeste o noua priza, care putea sa fie sau sa nu fie dincolo de acea stanca unde nu vedeam nimic.

Apoi exista si o solicitare psihica, la inceput ea putand fi foarte mare! Nu e usor sa te simti pe marginea unei prapastii, sa simti ca daca iti aluneca piciorul de pe acel colt de piatra, exista riscul sa cazi. Faptul ca peretele este asa  abrupt (esti practic lipit cu tot corpul de perete uneori), prizele mici, prapastia de sub tine, toate iti pot da emotii, o anumita nesiguranta – astfel incat si picioarele incep sa-ti tremure (poate era si de la pozitia incomoda uneori).

Apoi apare si un exercitiu de echilibru, intr-un fel mi s-a parut o activitate chiar gratioasa – desi unele miscari mi le simteam chiar si eu ca fiind grosolane. Conteaza felul in care iti coordonezi miscarile, fiecare membru cu rolul sau individual, dar si corpul contribuie la usurarea sau ingreunarea miscarii – si a reusitei ei. La un moment dat ma aflam intr-un echilibru atat de precar incat efectiv am pus barba pe o stanca, lucru ce mi-a dat putina siguranta sa pot muta o mana acolo unde trebuia. Practic… te tii si cu dintii de stanca daca poti! :)) (cel putin la inceput).

Cred ca intr-o anumita masura catararea poate fi comparata cu un dans – dar probabil e nevoie de ceva imaginatie pentru asta. Ideea e ca te face sa simti…

Desi era prima oara cand eram asigurat in coarda, pot spune ca am avut incredere maxima in siguranta pe care aceasta mi-o ofera. Nu aveam ganduri irationale de genul ”daca se rupe coarda sau hamul?”. Stiam foarte bine ca fiecare accesoriu in parte poate sustine peste 2 tone si oricum noi nu prea aveam cum sa le atingem din pozitia de secunzi (daca esti cap de coarda si cazi, atunci lucrurile sunt mai rele). Mai greu era sa ai incredere in cel de jos, de care depindea de fapt toata siguranta.

In timp ce unul se cațără, al doilea filează – adica manevreaza coarda in asa fel incat ea sa poata sa sustina o eventuala cadere a celui din perete.

Cred ca ar fi trebuit mai intai sa invatam cum se face asta fara ca cineva sa fie sus pe perete – astfel incat sa nu existe riscul sa gresim intr-un moment esential. Probabil daca n-ar fi fost cineva cu experienta langa fiecare dintre noi, ne-ar fi fost mult mai greu sa avem incredere in partenerul care ne asigura. (Pe langa Marian au fost alaturi de noi si Mike si Adi + Dana, care ne-au ajutat foarte mult).

Miscarea respectiva (a celui ce fileaza) se poate exersa foarte usor si fara ca cineva sa fie legat de coarda, pana te prinzi cam ce trebuie facut si miscarea-ti intra in reflex. E dubioasa la inceput miscarea aceea a mainilor, cand trebuie sa muti mana stanga de deasupra dispozitivului de rapel, dedesubt. Practic trebuie tot timpul sa existe o mana care tine strans coarda in partea de sub acest dispozitiv, dar la inceput tendinta este sa tragi cu dreapta, apoi sa dai drumul la coarda si sa muti tot dreapta mai sus pe ea. Eu am facut-o o singura data, prima oara cand am filat. Mi-am dat seama instant ca am gresit, si Mike mi-a atras atentia, si de atunci s-a creat acel reflex, mana stanga lua locul dreptei, dreapta venea mai sus, stanga se muta inapoi deasupra… pare complicat dar dupa ce prinzi miscarea merge foarte usor.

Mie mi s-a  parut important acel moment, acea greseala pe care am facut-o, pentru ca a creat un fel de alerta in mine: m-a facut sa constientizez ca in acea clipa in care iei mana de pe coarda, viata partenerului care se catara este pusa in pericol. Acest gand a intrat adanc in minte si m-a facut sa realizez responsabilitatea pe care o am, pe care o are cel care fileaza. De-atunci miscarea mi-a iesit, cred eu,  foarte bine.

Dar sa revenim la catarat. Am invatat sa fac primul nod folosit in alpinism, si anume un nod dublu 8 – era nodul care fixa coarda de hamul de pe mine. Evident ca l-am verificat si am intrebat de fiecare data daca  e bine – pentru ca nu vrei sa te trezesti pe stanca sus ca ai gresit ceva.

Pe traseul M3 inceputul mi s-a parut usurel – era genul de catarare care-mi placea, pe care o mai intalnisem uneori pe munte. Dar apoi a venit pasajul mai dificil, catalogat 4+. Era o lespede mare, fara prize unde sa pui piciorul. Trebuia sa faci un fel de spagat, sa impingi cu piciorul intr-un tăpșan inclinat de pe care piciorul putea sa alunece destul de usor – mai ales cu incaltari fara aderenta sporita. Am  avut acolo un mic ajutor, care a fost de fapt o trisare: era un piton mai vechi batut in stanca, si desi stiam ca el nu trebuie folosit, nu am gasit pe moment alta solutie si mi-am sprijinit piciorul drept pe el. In acest timp incercam sa gasesc cu mainile un loc de care sa ma tin deasupra mea.

Desi teoretic forta principala trebuie sa fie in picioare, eu am folosit de cateva ori forta bratelor ca sa ma trag, pentru ca simteam ca daca imping in picior, acesta va alunca de la locul sau. In cele din urma am ajuns sus, la capatul corzii – de fapt nici nu mi-am dat seama ca acolo era capatul, nu stiam ce-i cu incolacirea aia de corzi si carabiniere :))

Ei, dar daca tot am ajuns sus… acum hai sa coboram! Cum coboram? Ne pune cineva o scara? Ne dezlegam din coarda si urcam sus de tot, apoi coboram pe poteca de langa? Nu… exista o metoda mult mai simpla si rapida: coborarea ”salam”. Practic… iti dai drumul pe spate sa cazi in prapastie, iar cel de jos te coboara usurel eliberand sistematic coarda.

Nu imi era frica, desi am stat cateva  minute pana sa reusesc sa-mi dau drumul pe spate. Era mai degraba teama de necunoscut, nu de faptul ca ceva s-ar putea intampla. Cred ca pur si simplu nu aveam incredere ca ceea ce urmeaza sa fac, este corect. Cei de jos imi spuneau cam cum trebuie sa ma misc, sa ma aplec pe vine, ca si cand stau pe un scaun, apoi sa-mi dau drumul pe spate… dar cum sa faci asta cu prapastia aia sub tine?? Pentru cei care se catara de multa vreme acest lucru pare banal, dar pentru prima oara in viata cand faci asta… ei bine, probabil e ceva ce nu se uita!

Stiam ca nu se poate  intampla nimic rau, toata lumea de jos era atenta (adica mai ales cel care ma fila), doar ca, fiind o miscare absolut noua pentru mine, mi-a fost greu sa o dibuiesc imediat. Pana cand am inceput sa ma aplec (cu spatele) in afara prapastiei si am inteles cam unde vine centrul de greutate, care este efectul corzii si al hamului. Apoi a fost mai usor: cel de jos ma cobora usor, iar eu puneam picioarele pe perete ca sa ma echilibrez si sa dau o directie cat de cat coborarii. Desi la inceput a existat tendinta sa ma tin de coarda in timp ce coboram, acest lucru e gresit si la urmatoarele incercari a mers mult mai bine – si fara mana pe coarda.

Pentru cine nu s-a aflat niciodata pe marginea unei prapastii senzatia e mai greu de inteles. Dar e ca si cand ai sta pe marginea balconului, pe balustrada aceea metalica – undeva la etajul 2 sa zicem. Asta isi poate imagina oricine. Stai pe balustrada si te tii de marginea balconului de deasupra, cu spatele la golul care duce spre sosea. Si practic trebuie sa-ti dai drumul pe spate, sa te lasi sa ”cazi” de pe margine, in afara balconului. E cu siguranta o senzatie interesanta – dar nu incercati asta acasa! (serios!)

Si asta a fost prima mea experienta practica in acest domeniu. Eram asa multumit cand am ajuns jos, dar si putin obosit – poate si de la soarele care batea chiar pe acel perete. Oricum, a fost o experienta foarte interesanta si placuta, mai ales ca reusisem sa termin traseul si sa ajung pana sus – lucru ce-ti poate da mai multa incredere in tine decat un esec – care oricum este natural si nu trebuie sa fie considerat o limita.

A venit apoi randul sa filez eu pe cineva – sa-i urmaresc fiecare miscare, sa trag de coarda astfel incat ea sa se pastreze intinsa tot timpul… Simteam ca miscarea imi iese din ce in ce mai bine, dar inca era ceva ce nu stiam: oare voi avea forta sa il tin pe cel de sus suspendat in coarda, in caz ca el va cadea? Oricum eram si eu asigurat de un bolovan mare de pe-acolo, mai ales ca eu sunt mai slabut, si daca se catara o persoana mai cu greutate, atunci diferenta aceea trebuie sa se resimta cumva in forta cu care trage de coarda daca e sa cada.

La un alt traseu insa am avut ocazia sa simt ce inseamna asta, cand cel pe care il filam a cazut de doua ori – adica nu i-a reusit miscarea si s-a desprins de stanca, ramanand suspendat in coarda. Marian era in spatele meu si tinea si el de ham, desi nu cred ca a fost nevoie. Am ramas destul de teapan la locul meu, tinand strans de coarda. Simteam si hamul ca se strange mai tare in jurul meu, dar tot simteam o mica emotie ca nu cumva sa-mi scape coarda din mana – mai ales ca mi se parea ca aluneca usurel prin palma transpirata. Sunt foarte eficiente insa dispozitivele acelea care preiau din greutatea cataratorului (placuta, opt, reverso etc) – fara ele nu ai cum sa sustii partenerul in caz de cadere – de aceea mana stanga, cea care este deasupra acelui dispozitiv, nu are de fapt nicio forta.

Cand a fost vorba sa-l cobor pe cel care se catara, a mers neasteptat de usor. Ma gandeam ca trebuie sa dau drumul putin cate putin la coarda, dar de fapt coarda avea o alunecare constanta prin pumnul strans. Trebuie avut grija la traseele in care peretele e foarte abrupt si tu (cel care filezi) stai chiar sub perete. Oricand pot sa-ti vina pietre in cap. Si daca iti cade o piatra in cap si astfel coarda scapa din mana, cel de sus are toate sansele sa pice in gol.

Am mai incercat apoi un traseu nou, care la inceput avea un pasaj mai dificil, in diedru – adica erau doua margini de stanca unite intr-un unghi de 90 de grade. Nu erau multe locuri unde sa pui picioarele sau de care sa te tii, nu se urca la fel ca pe o scara. In acest caz trebuia sa punem un picior direct pe perete, fara niciun pragulet pe care sa stea fix – impingand in acelasi timp cu celalalt picior in celalalt perete, tinand contra si formand astfel forta necesara ca sa nu cadem. Incaltarile cu aderenta sporita erau de baza aici, dar am reusit sa trec de acest pasaj si cu adidasii mei de trail running, care pana la urma s-au dovedit destul de capabili.

Am simtit ca a contat foarte mult increderea in fortele proprii, in propriile miscari – probabil in astfel de situatii se simte daca ai o tehnica buna sau nu. Plus ca trebuie sa intelegi miscarile pe care trebuie sa le faci, uneori chiar sa anticipezi mai multe miscari in acelasi timp. Mi s-a intamplat sa gasesc urmatoarea miscare, pe care am facut-o prea repede, fara sa o gandesc si pe urmatoarea – si se dovedea ca dupa ce faceam prima miscare, ramaneam cumva intr-o pozitie foarte proasta si fara sa stiu ce trebuie sa fac, unde sa pun mai repede mana ca sa ma echilibrez sa nu cad – pentru ca nu gaseam nicio priza buna.

Am trecut de diedru si am ajuns intr-un loc stabil si sigur, unde am putut sa ma odihnesc un minut. Unele miscari sunt foarte epuizante, si ne mai batea si soarele in cap sa ne usuce. Urmatorul pasaj era si mai dificil, un pic surplombat – adica marginea peretului iesea in afara, nu era doar un perete vertical, era unul cu proeminente care ieseau in afara, spre tine. Mi s-a parut poate cel mai dificil tip de traseu, acesta in care daca priveam in sus, nu vedeam unde trebuie sa ajung, nu vedeam cerul, ci un bolovan. Pai cum sa-l depasesti? Dar si aici tehnica exista si se deprinde probabil in timp.

Eu am incercat, asta clar imi doream sa fac. Nu conta neaparat daca reuseam sa trec sau nu, important era sa incerc, sa vad cum simt traseul si pe mine. Am avut cateva tentative de a face urmatorul pas, dar nu au reusit. Era un pasaj prea dificil si simteam ca nu mai am forta necesara sa-l depasesc. In schimb am avut ocazia datorita acestui pasaj sa experimentez ce inseamna sa cazi. Pentru ca de doua ori am incercat sa ma ridic si miscarea nu mi-a iesit, ceea ce s-a transformat in desprinderea de perete. Nu pot sa spun chiar ca am cazut, pentru ca n-am cazut nicaieri – cel care ma fila era atent si coarda era intinsa, asa ca pur si simplu am ramas putin in aer, pana am pus iar piciorul pe stanca de unde pornisem. Oricum, si acele caderi simteam ca sunt epuizante. In cele din urma am coborat in ”salam” si mi-am luat o pauza de apa, ca nu mai puteam.

Am incercat si un mini-traseu orizontal, o traversare de cativa metri de la stanga la dreapta, fara asigurare in coarda pentru ca totul se petrecea la jumatate de metru de sol. Am reusit sa trec, in ciuda incaltarilor, datorita inaltimii mele – ajungeam mai bine la prize decat cineva mai scund. A fost interesanta crapatura aceea ingusta in care trebuia sa pui mana, ba la un moment dat trebuia sa te tii practic doar cu doua degete.

O combinatie foarte interesanta intre fizic, psihic, gandire, echilibru, tehnica, forta, curaj… Mi-a placut super mult sa constat felul in care toate aceste elemente sunt solicitate si lucreaza impreuna pentru a reusi ce ti-ai propus. E clar o activitate foarte complexa si intensa, si asta imi place tare mult.

Toata lumea a incercat in principiu cam pe toate traseele si toti s-au descurcat surprinzator de bine. Ma gandeam ca trebuie sa fie cineva care sa se sperie, care sa renunte mai usor, dar nici vorba. Se vede treaba ca erau oameni dornici sa invete, sa-si depaseasca limitele… si cred ca au reusit.

Pe la ora 15 ne-am intors la corturi pentru pauza de masa. Pentru ca era soare puternic, pungile cu mancare le agatasem prin copaci, la umbra – daca ar fi ramas ceva in cort s-ar fi incins si stricat rapid. In aceasta idee insa eu am lasat in cort o conserva de fasole cu carnita, ca sa o mananc calda, fara sa o mai incalzesc la primus. A fost foarte buna! :))

In a doua parte a zilei ne-am dus intr-o alta cariera din apropiere, zona numita Memorial. Alte trasee, alte aventuri, alte lucruri de invatat.

Aici am simtit parca mai puternic lipsa espadrilelor, pe traseul numit Banana. Prizele pe care trebuia sa pui piciorul erau super inguste (sub un cm cred) – privit de la distanta, acel perete parea imposibil de  catarat. Si totusi stiam ca altii au reusit inainte, asa ca si in adidasi si tot  trebuia sa incerc! (mi se pare foarte important acest aspect – sa nu-ti fie teama de esec, sa-ti pese mai mult sa incerci – indiferent de rezultat – cel putin in aceasta faza).

Mi-era de-ajuns sa vad espadrilele acelea, sa le vad talpa de cauciuc ca sa inteleg ce aderenta au pe stanca. Nu regretam deloc ca nu exista la nimeni o pereche care sa mi se potriveasca, dar imi dadeam seama ca as fi putut mai mult daca aveam una. Parca mi se facuse ”pofta” de ele. Sau poate asta e abia acum. Exagerand putin, ma gandeam ca avand in picioare o astfel de pereche de espadrile ar fi greu sa mergi pe strada: ar avea asa multa aderenta pe asfalt incat ai face eforturi sa dezlipesti piciorul de sol sa-l pui un pas mai in fata :))

Dezavantajul pe care l-am simtit insa pe acest traseu in ceea ce priveste incaltarile mele a constat in primul rand in lipsa unei talpi mai rigide – si nu a uneia mai aderente. Marginea talpii era destul de moale si lata (nu mulata pe talpa), astfel incat se indoia peste marginea stancii si in cele din urma aluneca.

Totusi, cu o miscare norocoasa in urma careia puteam la fel de bine sa cad, am reusit sa urc pana sus, coborand  apoi ”salam„ de pe ”banana” :))  

Ce a fost nou aici s-a intamplat pe traseul Burti – unde Marian a urcat primul (cap de coarda), iar in urma lui au urcat pe rand cate doi dintre noi, ca secunzi. Traseul avea pasajul cel mai dificil chiar la inceput, astfel incat era greu sa incepi catararea efectiva, pentru ca nu reuseai sa faci primul pas. S-a cazut de multe ori acolo – dar singura diferenta era ca de data asta eram filati de sus, de pe varful stancii, si nu de jos de la sol. Plus ca fiecare trebuia sa adune carabinierele si alte dispozitive de asigurare pe care le intalnea pe drum pe coarda lui.

Cred ca si aici a contat inaltimea mea (am parca 1,83), ca am trecut destul de usor de acel pasaj si apoi am urcat rapid pana sus.

Si pe traseul Ionut mi-a placut mult, dar am renuntat din start la a incerca portiunea cea mai dificila, pentru ca simteam ca in adidasi nu pot sa o parcurg – si incercarile nereusite insemnau un efort care ar fi putut sa duca si la alte esecuri. Asa ca am ajuns sus pe o varianta un pic ocolitoare, dar tare frumoasa – cu niste praguri de stanca orizontale sau inclinate, care mergeau in zig-zag pana in varf.

Intre timp apunea si soarele, asa ca mai aruncam din cand in cand cate un ochi si spre peisajul din jur. Superba lumina deasupra comunei Greci…

Incepuse sa bata un vant rece in zona, si asta m-a dus cu gandul la inca niste lucruri… ca il vedeam pe Marian in varf de stanca filand doi cataratori. Era in tricou cu maneca scurta chiar in bataia vantului si mie mi-era rece si cu windstopperul pe mine la baza stancii. Cineva incerca sa se catere in urma lui, dar nu reusea sa treaca de primul pasaj, acela dificil de pe traseul Burți. Si incerca si cadea si iar incerca si iar cadea… si afara mai cald nu se facea. Asta m-a dus cu gandul la situatii mai rele care pot aparea pe munte, si la cat de mult depind unii de altii cei doi (trei) cataratori (vezi Touching the void).

Seara am mai stat la discutii la bancutele de deasupra Izvorului Italienilor. Marian ne-a lamurit in privinta denumirilor de alpinism, catarare, escalada etc, apoi ne-a vorbit despre gradele de dificultate a traseelor (asta mi s-a parut cel mai interesant, precum si faptul ca la noi traseele sunt prost si insuficient clasificate). Am primit si un ”suport de curs”, pe care  l-am citit cu mult interes dupa ce am ajuns acasa.

A doua zi am pornit la drum cu tot bagajul dupa noi spre zona de ”gradinita” – un perete stancos cu trasee numai bune pentru incepatori ca noi. Traseul pana acolo a fost foarte frumos (doar suntem in Macin), mai ales ca am trecut si pe varful Călcata…

Zona unde am exersat in aceasta zi a fost diferita de cele din prima zi. Aici era munte, era padure, nu o cariera abandonata si arsa de soare. Si mai interesant a fost faptul ca traseele incepeau din padure dar se terminau sus pe stanca deasupra padurii – asta era un fel de premiu pentru cine reusea sa ajunga pana sus, ca putea privi padurea de deasupra si departarile superbe.

Tot aici am avut parte de trasee mai lungi decat cele din prima zi. Primul pe care am urcat era tot un 4+ (grad de dificultate), dar parca era mult mai complex decat cele din cariera. Inaltimea era mult mai mare si in plus, cel care fila nu-l putea urmari pe cel care se catara pana sus – pentru ca nu-l mai vedea dupa ce se ridica deasupra crengilor. Chiar si asa, ne-am descurcat foarte bine, desi traseul mi s-a parut foarte dificil de catarat si m-am simtit mult mai expus (pe marginea prapastiei) decat in prima zi.

Ciprian urcase primul (eu il filam) apoi am facut schimb. Mi-a atras atentia cand a coborat ca la un moment dat e un tapsan pe care sunt doi bolovani mari si cam instabili, si nu cumva sa-i daram. Mi-a dat ceva emotii gandul asta, pana cand am ajuns langa ei. Din fericire se putea trece peste ei (sau pe langa ei) fara sa-i atingi – desi la coborare aproape am calcat pe ei. Sunt atatea lucruri de care trebuie tinut cont, e incredibil!

Totusi si satisfactia de a ajunge sus a fost mare, pentru ca a venit cu ceva eforturi: atat fizice cat si psihice. Cred ca eram fixat pe gandul ”nu are ce sa se intample rau, asa ca n-are nimic daca e sa cad – macar sa incerc!” Si asta ma facea sa incerc urmatoarea miscare, desi ea parea una atat de fragila, cu atat de putine sanse de reusita. Si totusi reuseau cumva.

Mai in dreapta mai era un traseu mai micut, mult mai usor – desi a avut si el o portiune unde am trecut nitel mai greu.

Dar cel mai interesant a fost cel de-al treilea traseu, care era si cel mai lung de pana atunci. Marian a urcat cap de coarda, cu doi dintre noi ca secunzi. Eu am facut echipa cu Petru, ca si el era tot in adidasi – si ne-am descurcat foarte bine amandoi. Ce a fost diferit la acest traseu? In afara de faptul ca am facut pentru prima oara o regrupare undeva sus pe perete, de unde am continuat apoi sa ne cataram, am facut si primul Rapel (cel putin pentru mine a fost chiar primul).

In plus, traseul avea un aspect mult mai asemanator cu ceea ce intalnesti pe munte, de exemplu prin vai de abrupt. Am urcat printr-un fel de horn – prize erau destule, dar dorinta (involuntara) de a sta cat mai lipit de perete mai mult m-a incurcat pe-acolo prin horn – era mai bine sa stai putin mai departat de perete.

Prima lungime de coarda a insemnat o catarare sub nivelul crengilor, deci pe la umbra. Doar pe final, punctul de regrupare era deasupra crengilor, pe un bolovan unde ma miram cum incapem toti trei si unde era foarte usor sa ai ceva emotii. Marian ne-a ajutat sa ne asiguram intr-un punct fix (de perete), apoi el a plecat mai departe pe traseu, iar noi doi il filam.

Dupa ce a ajuns  in capatul de sus al traseului, ne-a dat semnalul sa eliberam corzile, apoi Petru a plecat  primul si eu dupa el. Superba aceasta portiune, cu un pasaj mai dificil la sfarsit – dar per total a fost un traseu pe care m-am simtit mult mai putin expus decat primul pe care-l urcasem in aceasta zona – ceea ce a insemnat ca m-am putut bucura mult mai mult de el. Desi mai fusesem pe margini de prapastii si pe stanci, simteam ceva foarte diferit acolo – probabil rezultatul modului prin care ajunsesem sa fiu acolo…

Intr-o pauza ma urcasem pe niste stanci din partea opusa si am surprins astfel doi cataratori pe acest pasaj final.

Am ajuns si noi la Marian si iarasi ne-am asigurat la un punct fix din perete. Dar unde stateam? Pe un tapsan de stanca lat cat o bordura, cu o prapastie mult mai mare si abrupta decat cele de pana acum, chiar sub noi. Stateam cu fata la stanca si ne tineam de undeva de deasupra, de o crapatura – sau uneori de carabinierele fixate de perete…

Apoi a urmat Rapelul. Practic era vorba despre aceeasi coborare ca si ce exersasem pana atunci, dar Rapelul presupune sa ne coboram singuri, sa eliberam singuri coarda – nu e nimeni nici jos nici sus care sa ne fileze – care sa faca treaba in locul nostru. Daca la coborarea „salam” e nevoie sa ai incredere in cel care te fileaza, acum trebuie sa ai incredere in tine.

Miscarea e aceeasi, trebuie sa te lasi pe spate si sa incepi sa cobori – doar ca difera modul de asigurare – dar si miscarea mainilor, care de data asta nu mai stau degeaba. Pe coarda era montat un dispozitiv autoblocant, deci eram 100% in siguranta – chiar daca am fi scapat coarda din mana la un moment dat.

Am avut si eu ceva emotii, pana am vazut ca nu e greu si am facut cativa pasi in jos pe perete. Superba coborare! Importanta experienta! Acum, ca lucrurile au apucat putin sa se aseze, sa fie digerate, imi dau seama ca data viitoare totul va merge si mai usor, si mai bine! Asta depinde desigur de noi in primul rand.

Pe rand doi cate doi am urcat (cred) toti pe acest traseu. Dupa care am plecat prin padurea deasa pe vale, spre campie – si de-acolo la masini.

Pe scurt (?), asta a fost Atelierul de Alpinism si Escalada la care am participat.

Mentiuni speciale:

–           Acest text e doar descrierea subiectiva a trairilor personale avute in acele doua zile. Nu este un bun material ca sa inveti despre aceste activitati, dar sper sa descrie cat de cat cam ce poti sa experimentezi in cadrul unui astfel de Atelier. Daca va atrage ceva din cele prezentate, va recomand participarea la o astfel de actiune.

–          Multa lume se catara, multi merg pe vai de abrupt si cunosc echipamentul si tehnicile necesare pentru aceasta. Nu cred insa ca toti pot la fel de bine sa ii invete si pe altii despre aceste lucruri. De aceea trebuie sa apreciez priceperea, deschiderea si rabdarea lui Marian Anghel de a ne invata, de a ne ajuta sa punem in practica si de a ne simti in siguranta alaturi de el pe perete.

–          Foarte importanta a fost si prezenta celorlalti oameni cu experienta, pentru ca in felul asta am avut mereu pe cineva langa noi care sa verifice ceea ce faceam si pe care sa-l putem intreba diverse lucruri utile. Nimic nu a fost la intamplare – pentru ca daca ar fi fost, ar fi fost periculos.

–          Grupul participant mi s-a parut foarte responsabil si dornic sa invete. Sper ca nu am uitat sa multumesc atunci pe loc celor ce ma filau cand urcam – simteam nevoia asta dupa ce coboram de pe stanca (daca am uitat, va multumesc acum!). Pentru ca atata timp cat tu esti sus pe perete, chiar daca acolo esti singur (tu si stanca), ai mereu pe cineva in spatele tau de care viata ta depinde. Desi nu a fost timp (sau nu era cazul) sa se creeze o legatura speciala intre cei ce urcă si cei ce fileaza (mai ales ca ne schimbam mereu intre noi), cred ca in viata reala in aceasta activitate, acea legatura exista. Si bucuria de a fi reusit o astfel de ascensiune nu poate fi completa fara multumirile aduse persoanei ”din umbra”.

–          Eu m-am simtit minunat in aceste doua zile – si datorita lucrurilor noi pe care le experimentam dar si datorita oamenilor si atmosferei generale din grup. De astfel de experiente sa tot avem parte!

Si desigur, mii de multumiri AMC pentru ocazia oferita, pe care sper sa o oferiti in viitor si altor oameni dornici sa invete – despre munte, despre catarare sau despre ei insisi.  

Iar mai departe… totul depinde in primul rand de noi.

Ioan Stoenică, 1 iunie 2011.

 …

mai multe imagini sunt aici:

Atelier Macin

Iar aici pagina unde s-au facut inscrierile, unde gasiti si parerile participantilor: Atelier Macin – pagina pe carpati.org

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Atelier de Alpinism si Escalada pentru incepatori – mai 2011

  1. MeetTheSun zice:

    Ioan, nu-ti citesc chiar toate jurnalele, dar si cand ma apuc, merg pana la capat. Poate si pentru ca am trecut prin aceste lucruri si le-am simtit oarecum in acelasi fel, pentru ca am trecut aceea granita a apropierii de stanca, fascinanta de-altfel, cand simti cu adevarat muntele, dar si puterea pe care uneori in naivitatea noastra, i-o ignoram.

    Povestesti foarte frumos tu acele etape care merg de la vointa si incercare pana la ambitia de a ajunge acolo sus in top, de la surpriza „salamului” pana la experienta deja „matura” a rapelului, de la increderea in ceilalti, in experienta lor, in echipament pana la cea in tine, cea din urma si cea mai importanta.

    Sunt convinsa ca espadrilele ti-ar fi dat si aripi, dar toate se intampla cu un rost. Te-ai descurcat foarte bine si fara ele (v-am admirat sincer pe toti cei care ati urcat asa pentru perseverenta, dar si pentru aptitudine in fond). Cum ai spus si tu in final, depinde doar de voi daca veti continua sau nu. Indiferent daca o veti face, ceea ce ati aflat la atelier va va ajuta sa aveti o imagine corecta asupra acestui sport / hobby si sunt sigura ca ii veti „invata” si pe altii, asa cum se intampla cand ne ajutam prietenii sa-si cumpere bocanci sau sa foloseasca betele de trekking.

    Ca experienta personala, a fost interesant sa va vad caci m-am vazut pe mine prin voi, asa cum eram anul trecut la atelier, iar primii pasi nu se uita niciodata 🙂

    Apreciază

  2. Valentin zice:

    Foarte tare Ioan,
    Felicitari pentru aceasta experienta unica.
    Mi-as dori sa pot face si eu asa ceva dar am o frica terbila de inaltime. Daca vrei sa razi de mine urca-ma in telecabina sau telescaun 🙂

    Dar am invatat ca nu e bine sa spui „niciodata” la o anumita experienta. Asa am zis si cu maratoanele montane si uiet ca am terminat unul… 🙂

    Apreciază

  3. diana zice:

    Ce frumos! Ma gandeam sa fac si eu cursula cesta http://www.cadouriperfecte.ro/alpinism/36-initiere-in-alpinism.html , mi l-a recomandat un prieten, mi-a spus ca ar fi ff tare! Ce crezi? Ms mult! 🙂

    Apreciază

    • Nu te cunosc, asa ca nu stiu daca ti s-ar potrivi asa ceva, deci nu pot sa-ti recomand sa-l faci sau sa nu-l faci 🙂 Daca crezi ca ti-ar placea sa te cateri, fa-l – nu ai nimic de pierdut! Ar putea insa sa-ti deschida dorinta de a face mai mult, de a merge mai mult pe munte si in natura – si asta ar fi un castig! 🙂

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s