Spre un munte greu de atins

Intr-o zi am cunoscut un munte minunat (ăsta e pleonasm?). S-a intamplat rapid și m-a surprins. Ciudat cum de nu-l văzusem mai devreme. Dar e normal, cu atâția munți în jur, e greu să observi detaliile incredibile ale unui munte în particular – mai ales dacă stai la distanță. La suprafață toți par la fel.

Dar acest munte mi-a atras atenția într-un mod unic, cum nu mi se mai întâmplase înainte. Își găsea loc în mine incredibil de ușor, parcă m-ar fi știut de multă vreme – mai bine decât mă știam eu! Am început să-l privesc mai atent, să-i scormonesc printre stânci și copaci, atât cât puteam – privind de la distanță. Am căutat descrieri, hărți, indicii despre el. Din fericire, se găseau destule informații pe internet! Nu despre mulți munți poți găsi atâtea informații relevante.

Voiam să cunosc tot mai mult pentru că, pe măsură ce cunoșteam, simțeam că am găsit muntele ideal – sau măcar… un munte care are șanse să devină muntele meu de suflet.

El mi-a răspuns, uneori copilărește, cu capul în nori, atât de natural, alteori matur și înțelept, așa cum îi stă bine unui munte. Dar pe măsură ce îl cunoșteam mai mult pe el, mă descopeream mai mult și pe mine… mai mic. E greu să nu te simți mic când ești lângă așa un munte. Și nu-i plăcut să te vezi mic, așa că reacții de tot felul începeau să apară în mine. Dar el, în mod surprinzător, nu mă vedea mic. Parcă nu-i păsa de toate lipsurile mele, vedea în mine un potențial pe care nici eu nu-l mai știam.

Îmi dădeam seama că pentru a mă apropia de acel munte, trebuia să cresc mult. Stătusem multă vreme blocat în dealurile ce mă înconjurau și asta mă oprise cumva din dezvoltare. E ușor să stagnezi, e ușor să te mulțumești cu nivelul la care te afli – dacă nu-ți dorești mai mult. Dar când apare ceva mai mare în viața ta – e nevoie să crești. Și partea cea mai bună e că… te poate ajuta chiar muntele acela să o faci! Are tot ce-ți trebuie ca să crești.

Aș fi vrut să-l urc, să ajung la vârful lui, să merg pe potecile lui, ba chiar… simțeam că vreau să fiu împreună cu acel munte. Undeva în lumea lui – pe care o găseam atât de plină de frumos și de libertate. Dar mai ales, plină de o iubire în care ar încăpea nu doar unul, ci toți oamenii! Chiar dacă ei s-ar apropia de el sau nu. Probabil ei nu l-ar vedea cum îl văd eu oricum, l-ar vedea rece și de piatră… Bun de admirat de la distanță – doar din anumite unghiuri care le convin. Dar poate… asta făceam și eu…

Sfinxul din BucegiCu siguranță însă că unii oameni sunt mai capabili și se pot apropia mai mult, dar eu? Eu îmi doream asta și-mi dădeam seama că dorința nu e suficientă pentru a ajunge lângă el. Ce puteam face? Muntele își deschidea pădurea în fața mea, își întindea crengile pentru a mă primi, dar eu nu puteam să intru… Mi-era frică de ceva. Poate că e normal să-ți fie frică să te apropii de ceva atât de mare – mai ales dacă te simți nepregătit. Poate e chiar mai înțelept să păstrezi distanța uneori. Și să revii eventual peste ceva timp, când vei fi mai mare. Oare se poate întâmpla asta vreodată în felul ăsta? Nu cred. Dacă acum nu ai putut, foarte probabil nu te vei mai apropia de acel munte. Nu pentru că el nu te-ar primi, ci pentru că tu ai ajunge să simți altfel – deși el nu va fi schimbat.

Oricum începeam să simt altfel. Pe măsură ce-mi dădeam seama de cum stau lucrurile, de obstacolele pe care le-aș fi întâlnit mergând spre el, începeam să renunț. Nu voiam să o fac, dar descopeream fără să vreau o mulțime de limite cu care am trăit și ele mă țineau acum pe loc din a acționa. De ce nu făceam ceva? Nu trebuia neapărat să urc direct până pe vârf, dar aș fi putut să ajung mai aproape… Să-i vorbesc, să-l întreb despre viață, despre el, despre mine… Ar fi putut să mă ajute enorm să cresc, dacă ar fi vrut. De fapt… dacă eu aș fi vrut. El sigur era deschis către asta, căci i-ar fi plăcut să nu mai fie călcat de oameni în șlapi.

E greu să-ți vezi șlapii din picioare dacă mergi numai cu nasul pe sus. E greu, când toată viața ai avut impresia că ai niște bocanci super performanți – pe care eventual crezi că știi să-i folosești foarte bine. Și e neplăcut să ți se arate că nu e chiar așa. Până la urmă… ce știe muntele ăla despre mine? Nu poate să știe prea multe, doar nici n-am ajuns lângă el cu adevărat! Și cu ce drept îmi dă el mie lecții? O fi mai înțelept, dar asta nu înseamnă că nu știu și eu câte ceva!

Uneori îi văd crestele acoperite de nori, îl simt așa… înfumurat! O fi el mare și frumos, dar parcă prea se mândrește cu asta. Prea iese în evidența cu asta, poate special ca să mă facă să mă simt eu mic. Cineva ar putea spune că muntele nu-i nici mare nici frumos, este doar munte. Dacă noi îl percepem ca fiind mare sau mic, frumos sau urât, e alegerea noastră. Adică el e munte și atât și nu îi e rușine să se arate ca atare. Și nu-i ceva rău sau narcisist să fii munte și să spui despre tine că ești munte. Nu știu ce să zic… noi oamenii nu prea reușim să fim așa, dar ne e la îndemână să criticăm ceea ce e diferit de noi.

Oricum, eu nu de lecții am nevoie, eu vreau să mă bucur de peisaje, de trăirile de pe munte… doar nu-i nevoie de lecții pentru asta! Nu-i nevoie să înveți ceva ca să simți ceva. Sau poate…

Toată lumea simte. Mulți chiar merg pe munți. De ce există totuși atâta nefericire și nemulțumire în jur, în oameni? Poate totuși… este ceva ce n-am înțeles încă? Despre viață, despre noi…

Hmm… dacă muntele acesta știe ceva – și cu siguranță pare să știe, ce ar fi mai bine să fac? Să mă mulțumesc să-l întreb despre ce flori îi plac mai mult sau câți copaci are în pădure? Să mă mulțumesc să stau pe iarbă cu ochii la cer și să mă bucur de niște momente perfecte, dar inevitabil trecătoare? Sau să încerc să obțin mai mult? Mult mai mult!

Poate nu ar trebui să-l deranjez… cine sunt eu să fac asta? Poate ar trebui să nu mă mai gândesc la asta. Mai rău îmi fac în felul ăsta. Până la urmă… și dealurile sunt frumoase. O să fie bine și așa…

Și muntele așteaptă plin de răspunsuri, dar plin și de întrebări ce nasc răspunsuri de care ai nevoie. Și te-ar primi cu bucurie și poate n-ar mai vrea să pleci, dacă ar simți dorința din tine, voința, curajul… Potențialul în dezvoltare, nu latent, iubirea fierbinte, nu adormită și uitată în peșterile sufletului undeva prea adânc îngropată. El e acolo, așa cum l-ai văzut prima oară, așa cum l-ai simțit. Dar a citit probabil și el Luceafărul încât să înțeleagă că nu e cazul să coboare el spre câmpie.

Traseul nu e marcat, dar tu ai în tine tot ce-ți trebuie pentru a ajunge acolo. Nu mergând la nimereală, ci căutând să afli mai mult, să știi mai mult, să fii mai mult. Indicii sunt totuși la tot pasul – ți le va scoate el în cale. Doar să vrei…

Ioan Stoenică, 30 iunie 2014

 

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Spre un munte greu de atins

  1. Gabriela Stoenica zice:

    Cu acest articol…. m-ai lasat fara cuvinte. Nici nu ne-am vazut fata catre fata si parc-ai citi…. atat de adanc…. Felicitari!
    Multumesc.
    Zile senine cu bucurie!

    Apreciază

  2. Cum ai nimerit si de data asta.. Parca am fi stat de vorba si mi-ai fi dat pretioasele tale sfaturi, care m-au ajutat mereu atat de mult!! Numai ca, desi nu am mai vorbit, iata ca textul asta parca a fost scris exact cand aveam eu nevoie si ajuta atat de mult! 🙂 . Si ce e si mai grozav este faptul ca multi oameni care il citesc simt la fel ca mine, sunt sigura de asta 😉

    Apreciază

  3. Anda Ansheen zice:

    „E greu să-ți vezi șlapii din picioare dacă mergi numai cu nasul pe sus” – genial :))))
    Imi place cum toata povestea se potriveste si cu alte aspecte sau situatii din viata 🙂

    Apreciază

  4. Smaranda zice:

    E interesant cum functioneaza mintea noastra…sau a mea 🙂 Am citit textul mai demult insa zilele astea, gandindu-ma la ale mele, mi-am adus brusc aminte de el, de idei din el (sau poate cine stie ce randuri, franturi de ganduri) cu care am simtit ca rezonez. Poate ce gandesc eu nu are legatura cu ce gandeai tu cand il scriai dar asa cum mai ziceai tu si cu alte ocazii, nu asta e cel mai important…

    Am de multe ori senzatia ca am pornit pe un munte greu de urcat care periodic ma face sa imi observ slapii din picioare, sa ma gandesc ca poate nu sunt suficient de buna pentru a fi acolo. De multe ori am crezut ca am ce imi trebuie si ca imi mai trebuie doar hotarare, consecventa. In timp insa am ajuns sa imi evaluez fiecare piesa din echipament si sa costat ca poate nu era cum credeam, ca multe nu erau noi si gata de drum ci unele aveau probleme si o multime de defecte si zgarieturi din cine stie ce excursii au mai parcurs…asa ca urcatul muntelui meu nu mai e numai despre asta, a devenit despre mine, despre ce echipament e in mine cu adevarat. Si uneori ma opresc din urcat pentru ca mai trebuie sa peticesc, sa repar, sa (re)gasesc piese de echipament. Uneori imi vine sa renunt…stii, daca totusi am ajuns pe muntele asta, oi fi eu in stare sa mai gasesc si altii mai mici pe care sa-i pot urca, mult mai usor.

    Dar din cand in cand mai strabate cate o raza prin padure si se face liniste in mine si intrezaresc si simt frumusetea muntelui…imi amintesc ca aici am vrut si vreau sa fiu…iar acum stiu mai mult despre ce inseamna acest munte si ce ma ajuta sa descopar in mine sau sa devin. Da, indicii sunt la tot pasul… 🙂

    Sunt super textele tale! 🙂 Da, cred ca ajung cumva in mintea oamenilor si scot la iveala ceva, poate la unii necunoscut pana atunci sau la altii uitat sau neconstientizat. Cel putin asta e senzatia mea cu majoritatea dintre ele 🙂

    Apreciază

  5. zaharia Ilie zice:

    La cei 70 de ani ai mei am trecut prin cele spuse de tine. I-mi place cum gandesti (daca cel putin 10% dintre tinerii de azi ar gandi ca tine lumea ar fi mult mai buna in viitor. Am sa fac cateva comentarii la reportajul tau. Frumoase asocierile tale cu muntele(AH CE COMPARATIE STILISTICA) Muntele nu da lectii (dupa mine), el cel mult pote sa „mustre” pentru ca i-au incalcat regulile (esti infumurat si nu privesti slapii din picioare, simbolic vorbind). Dar muntele in intelepciunea lui te poate accepta si cu slapi numai sa ii intelegi trairile (regulile). Trairile de pe munte aduc dupa ele si lectiile necesare convietuirii (sau mai bine invers, nu????). Lectiile pot veni din trairi, daca le ai?. Dami voie sa fiu sceptic la cum vad ca gandeste tineretul din ziua de azi. Dar sa nu devin patetic, mi-a placut nespus de mult reportajul. Voi vizualiza toate postarile tale, in special la iarna cand voi avea mai mult timp. i-ti voi relata mai multe despre activitatile mele in viitor, daca te va interesa. Mult succes in contiunuare, stiu ca este greu dar serialele video aduc privitorul mai aproape de realitatea naturii, mai ales in stilul de expunere caracteristic tie (natural si fara dogme tehnice, care ar incatusa spontaneitatea). Astept cu nerabdare serialele 14-15 peYouTube
    .

    Apreciază

  6. ilinca zice:

    🙂 wow… imi vine sa te intreb daca… mi-ai cerut acordul inainte sa scrii despre MINE 🙂 Da, wow de la un capat la altul. Si multumesc, o invitatie atat de… adevarata!

    Apreciază

    • 🙂 Probabil textul vorbeste despre o parte mai adanca din noi, care e prezenta in fiecare…

      Apreciază

      • ilinca zice:

        bai, nu stiu ce sa zic. Io una cred ca dimpotriva, tu descrii aici – in mod genial, ti-am mai zis? :)) – fix partea relativ superficiala din noi toti. Cred ca fiecare are un Adanc f putin sau, la unii, deloc explorat, car e”poate” mult mai mult, care e MULT mai curajos. Numai ca noi suntem setati sa ascultam de latura asta pe care o descrii tu aici, aia de se multumeste si cu „dealuri'”, se teme nejustificat, se autosaboteaza si se victimizeaza. Si de aia e nevoie cateodata sa scoti tu textul asta de la naftalina, ca sa ne amintim cu totii ca NU aia suntem 🙂 Suntem cu mult mai mult de atat, numai sa ne… induram sa trecem prin procesul de „descoperire”. Eu una chiar iti multumesc de acest „reminder”, a picat f bine 🙂

        Apreciază

  7. Cristina Marinache zice:

    Asta e: trebuie să vrei! Foarte frumos ai surprins contradicțiile, zbuciumul din omul care vrea să depășească un prag! Dacă-l iei pe „nu” în brațe( cum fac și eu de multe ori pentru că e mai comod și mi se pare amețitor pentru alții să spun și motivele), ai toate șansele să bați pasul pe loc. Printr-o coincidență, azi, la un curs, am reascultat ideea pe care o spui și tu că nu ceilalți sunt „de vină” pentru nemulțumirile noastre, ci propria noastră persoană, felul în care noi „vedem” lucrurile (sunt de acord). Faptul că, la un moment dat, descoperi un „munte” care te cunoaște parcă mai bine decât te cunoști tu însăți/ însuți te bucură și te sperie în același timp. E adevărat că totul se face pas cu pas, nu poți ajunge direct pe vârf. Mai grea e probabil prima treaptă. Undeva sub prima treaptă e privitul de la distanță. Tot e ceva, e o dovadă că ne pasă. Doar că există un prag pe care unii dintre noi nu-l putem trece pentru că sperăm să „creștem” singuri, fără să mai dăm bătăi de cap și celorlalți. Eu am încercat să „cresc” alături de un „munte” mulți ani, dar îi dădeam dureri de cap de la un timp. Și reciproc. Nu mai era muntele potrivit pentru mine, nu mai avea răbdare să cresc. Sau să descresc poate…Dar un munte potrivit există cu siguranță!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s