Nu e usor sa-ti para rau si nici sa ierti nu e usor. Dar daca reusesti sa simti asta, atunci mai exista o sansa…

(NU e literatura)

 Candva demult, undeva la marginea galaxiei Calea Lactee, mai exact la 25000 de ani lumina de centrul acesteia, se gasea o planeta minunata numita Terra. Aceasta planeta era mult diferita de altele, dar ceea ce o facea sa fie cea mai frumoasa planeta din toate planetele acelui sistem solar, era faptul ca pe ea existau oameni… Oamenii erau niste fiinte minunate, care puteau sa faca atatea si atatea lucruri bune, pentru ei sau pentru altii…

 Sigur, cei mai multi oameni de pe acea planeta erau rai, superficiali, egoisti si nepasatori, dar datorita celorlalti, Dumnezeu alesese totusi aceasta planeta ca fiind preferata sa… Si cat era ziua de lunga (si sa nu uitam ca in spatiu zilele se masoara altfel decat pe Pamant), Dumnezeu privea catre cea mai frumoasa creatie a sa…

 Intr-o zi, privirea lui se indrepta asupra unui orasel micut, dar incarcat de o frumusete aparte, un orasel ca oricare altul din multe puncte de vedere, unde oamenii erau unii mai buni si altii mai rai… Acest orasel avea insa ceva ce alte orasele nu aveau, si asta il facea foarte special in ochii lui Dumnezeu: avea o fetita pe nume Maria si un baietel pe nume Ionut. Bine, poate si alte orasele aveau fetite care se numeau Maria, dar aceasta Maria nu era o fetita ca oricare alta…

Maria era singura la parinti, de aceea ea isi facuse prieteni in aproape toti copiii din cartier. Era o fire vesela si sensibila, iubitoare, saritoare, dar in acelasi timp, puternica… Avea nevoie sa fie puternica, pentru ca nu toti copiii erau buni la suflet, si unii aveau nevoie din cand in cand sa fie pusi la colt de cineva… Toti o iubeau pe Maria, fie pentru felul in care ea ii facea sa se simta, fie pentru ceea ce ea le oferea, fie pentru curajul de care dadea dovada in atatea feluri cand se jucau… Dar, desi era cea mai iubita fetita din cartier, si toti baietii o curtau si toti copiii vroiau sa se joace cu ea, Maria nu parea sa fi gasit pe cineva despre care sa spuna ca e mai special decat altii… Toti erau speciali in felul lor, si ea tinea la fel de mult la toti, dar parca ceva lipsea…

 Intr-o zi, pe cand se juca impreuna cu cei mai apropiati prieteni un joc proaspat descoperit, auzi din partea cealalta a parculetului pe cineva strigand dupa ajutor… Strecurandu-si privirea printre copiii din fata ei, reusi sa vada cum trei copii mai mari isi bateau joc de un baietel mai mic… il impingeau si ii luasera ghiozdanelul si se jucau fotbal cu el… Baietelul ii ruga sa il lase in pace, dar ei parca nu auzeau, si inimile lor parca nu simtisera niciodata bucuria binelui…

 –         Unde te duci Maria? O intreba unul din copii vazand-o trecand nervoasa printre ei…

 Maria nu apuca sa-i mai raspunda, ca deja era in spatele celor trei. Fara sa fie vazuta, ea se strecura rapid printre ei si puse mana pe ghiozdan. Apoi se aseza langa baietelul ai carui ochi plangeau tacuti…

 –         Daca aud ca va mai luati vreodata de el sau de oricine altcineva, o sa vin cu Rinty dupa voi si il pun sa va alerge prin tot cartierul…

 Maria era cunoscuta in oras pentru cainele sau mare, fioros si puternic, dar in acelasi timp ascultator… Toti stiau ca daca Maria ii spune cainelui sa rupa hainele cuiva, acesta o asculta, si fuge pana il prinde pe respectivul si ii rupe hainele de pe el, lasandu-l uneori si in pielea goala, spre rasul celor din jur. Nimeni nu indraznea sa se puna cu Maria din acest motiv…

 –         Lasa ca in curand n-o sa ne mai fie frica de Rinty al tau, si atunci sa te vedem daca mai esti asa tupeista… ii raspunsera baietii cei mari indepartandu-se…

 Maria il trase pe baietel pe o bancuta si se aseza langa el…

 –         Esti bine?

 –         Acum sunt mai bine… ii raspunse el stergandu-se la ochi cu maneca tricoului… Multumesc ca m-ai ajutat… stii, aproape in fiecare zi se iau de mine…

 –         Pai si nu le-ai spus parintilor sa faca ceva?

 –         Ei… nu au timp, muncesc mult, sunt asa ocupati ca trec uneori zile intregi fara sa-i vad… si cand ii vad sunt asa bucuros incat nu vreau sa ii supar cu problemele mele… Parca uit de toate cand ma ia mama in brate… Oricum, nu e vorba numai de mine…

 Au stat mult pe banca aceea si au povestit… Maria incerca sa-i dea baiatului incredere in fortele proprii, pentru a avea mai mult curaj, iar el ii asculta vorbele cu mare atentie, descoperind in ea un om atat de bun, care fara niciun interes, isi dorea sa il ajute… Nimeni nu mai facuse asta pana acum pentru el… Ionut, caci asa il chema, nu avea prieteni, desi intr-un fel era prietenul tuturor celor ce nu aveau prieteni… era un copil mai retras, lumea il considera cam ciudat si de aceea, multi radeau de el la scoala si pe strada… Pentru ca se imbraca mereu cu aceleasi haine saracacioase, si era atent la ore si invata bine, si nu stia jocuri si nu avea jucarii pe care sa le imparta cu altii… de aceea, copiii il respingeau atunci cand ieseau sa se joace…

 –         Uneori, copiii sunt rai… dar o sa am eu grija de tine, ii zambi Maria.

 –         Nu de mine imi fac griji cel mai mult, eu m-am obisnuit cu rautatea lor, dar mai sunt copii mai mici care sufera mult cand cei mari se iau de ei… si eu incerc mereu sa ii fac sa-i lase in pace, dar nu fac decat sa ma bruscheze si pe mine… Singur e greu sa lupti cu rautatea oamenilor…

 Maria era o fetita foarte inteligenta, si inteligenta ei venea din faptul ca stia sa asculte sufletul oamenilor si nevoile lor, si putea sa isi dea seama cand un om are un suflet bun, cand e fericit sau trist, cand are nevoie de ajutor sau cand se poate descurca singur…  Si era prima oara cand descoperea intr-un copil atata bunatate si dorinta de bine… Ca si pe ea, ceea ce il diferentia pe baiat probabil cel mai mult de ceilalti copii era faptul ca el era mai interesat sa ii faca pe cei din jur fericiti, decat sa fie el fericit… pentru ca de fapt, zambetele celor din jur ii faceau si pe ei sa zambeasca, si bucuria celor din jur era si bucuria lor, mai ales atunci cand ei contribuiau la asta…

 Nu-i de mirare ca toti o iubeau pe Maria, pentru ca ea le aducea dulciuri cand avea, jucarii cand putea, si ii ajuta pe toti intr-un fel sau altul… Dar pana acum, ea nu realizase tot ceea ce facea si era… pana cand Ionut spuse ceva care ii deschise ochii…

 –         Stii, eu cred ca merita sa ii faci pe altii fericiti… Pentru ca un om fericit e un om mai bun, si cu cat exista mai multi oameni buni la suflet, cu atat exista mai putina suferinta… Suferinta nu e un lucru bun…

 Maria nu stia foarte multe despre suferinta, pentru ca ea fusese mereu inconjurata de oameni veseli care o iubeau, dar baietelul stia… Vazand in jur atatia oameni necajiti pentru care nimeni nu facea nimic, el isi dorea tare mult sa schimbe ceva… “Daca fiecare din noi ar face ceva sa fie mai bun… lucrurile ar fi altfel…” spunea el… Astfel, Maria intelese ca desi ceea ce facea ea pentru altii era apreciat si era iubita pentru asta, existau oameni care aveau mult mai mare nevoie de ajutor… Ea le aducea dulciuri si jucarii unor copii care in mare parte oricum aveau, in timp ce altora care nu aveau deloc nu le aducea nimeni… Ea isi ajuta prietenii cu diferite probleme pe care si le-ar fi putut rezolva singuri, in timp ce alti copii de care nu stiuse pana acum erau neputiinciosi in fata celor mari care ii bateau… Ceva se schimba in Maria in ziua aceea…

 –         Haide, hai sa iti arat ceva… o indemna Ionut sa o urmeze, si ea il urma…

 Mersera prin spatele blocurilor pana ajunsera la un canal cu apa ce despartea orasul de o padure micuta si deasa, unde nimeni nu se ducea niciodata… Se uita atent in jur, ca si cand incerca sa vada daca nu cumva fusese urmarit, apoi fluiera tare de trei ori. Din padure isi facura aparitia trei baieti carand cu greu o scandura lunga si groasa… Se apropiara de malul canalului si impinsera scandura pana pe malul unde se aflau Ionut si Maria. Apa curgea cu viteza pe dedesubt, dar cei doi copii pareau sa nu aiba frica… Ionut pentru ca facuse asta de atatea ori, si Maria pentru ca asa era ea… curajoasa! Ajunsi pe malul celalalt, trasera scandura dupa ei, si intrara in padure. Nu mersera mult si ajunsera…

 –         Ce e locul asta? Intreba Maria uitandu-se de jur imprejur…

 –         Aici ne adunam noi astia mai mici si mai amarati… E un fel de cort, vezi? Noi am construit totul, eu m-am suit in copac si am legat sforile, paturile le-au adus Danut si Mihai… Si venim aici de fiecare data cand cineva ne face rau si ne face sa plangem, si aici ne inveselim unul pe altul…

 Maria privea uimita acel loc secret, si nu-i venea sa creada ca nu stiuse de el pana atunci… Un cort mare statea in centru sprijinit de un salcam mai gros, si cateva bancute improvizate din scanduri rupte si butuci se gaseau de jur imprejur… Existau chiar si cateva rafturi batute in cuie pe tulpinile unor copaci, si pe ele stateau diferite caiete, creioane colorate si carti…

 –         Unii din ei nu merg la scoala, pentru ca parintii nu au bani si nu se ocupa de ei, si ii mai invatam noi ce putem… Mihai a invatat sa citeasca de cand vine aici…

 –         Si eu am invatat sa socotesc! Spuse un prichindel ascuns timid in spatele lui Ionut…

 Era un adevarat univers pentru niste copii care pareau sa nu cunoasca alta bucurie, pentru ca traiau intr-o lume rece si nepasatoare…

 –         Uneori ar trebui sa fie mai usor sa fii bun, atunci cand totul iti merge bine si cand esti fericit, atunci ar fi mai usor sa faci ceva si pentru cei din jur… noi incercam sa facem asta chiar daca nu avem mare lucru si copiii aia mari se iau mereu de noi…

   Maria realiza acum ceva foarte ciudat… cei mai multi oameni, tocmai atunci cand aveau tot ce le trebuia si totul le mergea bine, atunci uitau sa se mai uite in jur… Unii parca uitasera complet ca si ei au fost ajutati poate candva, dar altii nu stiau deloc ce inseamna suferinta, si de aceea nu le pasa decat de ei…

 Abia acum realiza fetita cat de mult ii displacea ignoranta oamenilor… Si, atat cat va putea, ea isi propuse sa incerce sa schimbe ceva…  

 – As fi vrut sa fie si ceilalti aici… spuse ea mai mult pentru sine…

 Oamenii care trecusera prin multe greutati si rele stiau mai bine ce inseamna sa ajuti pe cineva, chiar si cu o vorba buna, de aceea ei erau cei care o apreciau cel mai mult pe Maria… in timp ce copiii care nu stiau decat sa se joace cu multele jucarii pe care parintii le cumparau ii spuneau “Hey Maria, lasa-l pe sarantocul ala, hai sa te joci cu noi…” sau “De ce pierzi timpul sa-l ajuti, nu vezi ca nu are cum sa te rasplateasca pentru ceea ce faci pentru el?” Dar Maria stia mai bine… si de la un timp, ea incepu sa se joace mai mult cu ceilalti copii… Chiar daca inca tinea la vechii ei prieteni, ea isi daduse seama ca sufletul ei e mai apropiat de cei lipsiti de afectiune, cei care nu stiau ce inseamna aprecierea sau respectul celor din jur, pentru ca tot ceea ce ei aveau se afla in sufletul lor, si nu in jucariile cumparate de parinti… Multi nu intelegeau ca daca jucariile si hainele le-ar disparea, atunci unii copii ar fi mult mai frumosi decat ceilalti… Pentru ca in cazul unora, frumusetea venea din interior…

 Pentru ca Maria se juca acum mai mult cu alti copii, fostii ei prieteni de joaca incepura sa barfeasca…

–         Ai vazut? Ne-a parasit pe noi, cei care suntem ca ea, avem jucarii multe si haine frumoase, si s-a dus sa se joace cu nespalatii aia…

 –         Da, e vina lui Ionut, de cand a aparut prostu ala, Maria s-a schimbat… cine stie ce i-a facut, poate saraca nici nu-si da seama ca a schimbat-o in rau…

 –         Nu, eu cred ca-si da seama, doar ca nu-i mai pasa de noi… Eu zic sa nu ne mai pese nici noua de ea, sa o ignoram, nici sa n-o mai bagam in seama, ca sunt destule alte fete ca si ea care abia asteapta sa ne jucam noi cu ele…

 –         Nu, eu zic ca trebuie pedepsita… sa invete ca daca iti tradezi prietenii in felul asta, o incurci! In felul asta, nimeni nu va mai indrazni sa plece din grupul nostru…

 –         Da, poate o facem sa-si dea seama ca Ionut ala nu merita atentia ei, si o facem sa-i intoarca spatele si sa rada de el… haide sa vorbim cu baietii aia mari…  

 Dar Maria si Ionut devenisera de nedespartit… Pentru ca Ionut, desi era un copil sarac si mai putin curajos decat Maria, avea in el spiritul dreptatii si un suflet bun, care, ranit de prea multe ori, isi dorea sa-i ajute pe cei care sufereau…  El o ajuta pe ea sa inteleaga mai bine nevoile oamenilor, si sa se cunoasca mai bine pe ea insasi, in timp ce ea ii dadea lui curaj si incredere ca orice e posibil atunci cand binele lupta impotriva raului… Maria si Ionut devenisera o echipa pe cinste intr-o lupta impotriva raului si suferintei din acel cartier unde locuiau… Parea ca niciodata inimile lor nu fusesera mai pline de bucurie, si bucuria lor se transmitea atat de usor in cei din jur… Copiii cu care se jucau acum ii vedeau ca pe niste eroi, pentru ca le dadeau speranta, incredere, curaj si liniste… ceva ce le lipsise atat de mult…

De cand Maria venise printre ei, ei devenisera cu adevarat un grup, nu mai era fiecare singur in suferinta sa, si acum niciunul din copiii mai mari nu mai indraznea sa isi bata joc de ei sau sa ii faca sa sufere… chiar daca dorinta unora era mare in acest sens… nu indrazneau sa se apropie cand il vedeau pe Rinty la umbra copacului de la coltul parculetului unde se jucau, si asta ii facea pe cei mici sa-i multumeasca Mariei si lui Ionut pentru ca datorita lor, aveau acum si ei parte de liniste si bucurii…

 Dar intr-o zi venira…

 O parte din copiii mai mari, impreuna cu cei invidiosi pe faptul ca Maria se joaca acum cu altii si nu cu ei, se apropiara de locul unde acestia se jucau… inarmati cu urzici lungi, cu care obisnuiau sa ii loveasca pe cei mici facandu-i sa planga, intrara in parculet… Maria si Ionut nu erau acolo, iar pustii cei mici nu reusira sa aiba nicio reactie in fata rautatii cu care cei mari veneau spre ei… Niciunul nu scapa neurzicat, ba unora le sparsera si ochelarii si le rupsera cele cateva jucarii pe care le aveau…

 –         Parculetul asta e doar pentru cei mari! Strigara ei razand, urmarind cu privirea cum cei mici fug plangand care incotro…

 –         He he, le-am aratat noi lor…

 –         Da, si acum Maria poate va intelege ca noi suntem cei cu care ar trebui sa se joace, nu niste fricosi care fug plangand cum ii atinge cineva…

 –         Da, inteleg suferinta si neputinta oamenilor, dar nici chiar asa, ha ha ha!

 Ajunsi la cortul din padure, cu mainile si fetele acoperite de basicute usturatoare si cu ochii inlacrimati, cei mici ii speriara pe Maria si pe Ionut…

 –         Ce s-a intamplat? Sunteti bine? Cine a facut asta? Intreba Maria nevenindu-i sa creada ce vede…

 –         Au fost copiii aia mari… si cu inca niste copii pe care nu-i stiam…

 –         Ce copii? Cum aratau?

 –         Erau doi baieti care cred ca erau frati, ca semanau si erau imbracati la fel… si inca un baiat cu parul blond…

 In descrierea facuta printre lacrimi de Mihai, Maria ii recunoscu rapid pe cativa din prietenii ei… Nu putea sa inteleaga insa cum ar putea ca prietenii ei sa faca asa ceva, doar stiau ca cei mici sunt si ei prietenii ei…

 –         Probabil au vrut sa se razbune pentru ca petreci mai mult timp cu noi acum… dar daca au facut asta, nu stiu de ce ai mai vrea sa fii prietena cu ei… ii spuse Ionut…

 Maria se simtea tradata, lovita in cel mai urat mod… prietenii la care tinuse lovisera atat de dur si egoist niste suflete nevinovate… in inima fetei o ura cum nu mai simtise incepea sa ia nastere…

 –         Nu exista scuza pentru ceea ce au facut… o sa am eu grija de ei, spuse Maria catre prichindeii ce inca plangeau in jurul ei… Daca au facut asta, inseamna ca eu nu insemn nimic pentru ei si nici nu am insemnat vreodata cu adevarat…

 –         Ce vrei sa faci? Intreba Ionut…

 –         O sa il iau pe Rinty si o sa le arat ca cine se ia de voi, se ia de mine!

 –         Nu cred ca e o solutie buna… nu o sa reusesti decat sa ii pornesti si mai rau impotriva noastra…

 –         Dar ai vazut ce au facut, daca eram baiat, i-as fi batut pe toti sa se invete minte…

 –         Vrei sa ii pedepsesti in acelasi fel in care ei au facut-o? Si apoi pe tine cine te pedepseste pentru asta? Nu… daca vrem ca lucrurile sa fie mai bune, atunci trebuie sa ne facem prieteni, nu dusmani…

 Intorsi in parculet, cei mici stateau in continuare cu frica, si parca niciun joc nu mai parea la fel de atragator ca inainte… Dar nu trecu mult, si cativa dintre fostii prieteni ai Mariei se apropiara…

Cum ii vazu, Maria facu un semn si Rinty se ridica in picioare… il chema langa ea, dar pentru prima oara, cainele nu veni… Il chema iar, dar parea ca ceva il tinea la distanta…

 –         Degeaba il chemi Maria, am venit pregatiti de data asta, rase unul din baietii cei mari aratandu-i fetei un aparat cu ultrasunete pe care il tinea in mana…

 Copiii cei mici se asezara in spatele Mariei si al lui Ionut, cuprinsi de o teama de care credeau ca scapasera…

 –         Nu va fie frica, le spuse Ionut, daca stam uniti nu au ce sa ne faca, vor vedea ca nu Rinty e cel care ne poarta de grija, ci noi suntem…

 Maria il lua de mana zambindu-i…

 –         Hey Ionut, striga unul din baietii din spate… de ce nu o lasi tu pe Maria sa vina aici unde ii e locul, sa fie cu cei care sunt ca ea… Stii foarte bine ca astia ca tine n-au ce cauta alaturi de o fata ca Maria… Uite, iti propun un targ… daca o lasi sa plece, promitem sa nu va urzicam decat o data pe fiecare…

 –         Nu cred… Maria sta cu noi pentru ca asa simte si asa isi doreste… nu o tine nimeni cu forta aici, e libera sa plece daca vrea… dar ce motiv ar avea sa o faca? Sa urzice copii nevinovati nu e tocmai o bucurie pentru ea…

 –         Off ma Ionut ma, nu te credeam asa fraier… credeam ca ti-ai dat seama pana acum… motivul pentru care Maria sta cu voi e pentru ca i-e mila… stii ce zicea de voi inainte sa vina aici? “uite-i si pe amaratii aia, ei chiar nu-si dau seama cat de jalnici sunt sa stea sa-si planga de mila asa? Unii chiar isi merita soarta… si Ionut ala… n-am vazut copil mai pampalau ca el… sa se ia cineva de el si sa astepte sa-l salveze o fata… mare pampalau…” asa zicea, si stii de ce? Pentru ca ea nu e ca voi… e ca noi! Pentru ca a trait atata timp printre noi, si sa stii ca oamenii nu se schimba peste noapte… Orice v-ar spune ea acum, sa stii ca daca voi n-ati mai fi, nu v-ar duce lipsa si nu i-ar mai pasa de voi, si s-ar intoarce sa se joace cu noi si v-ar uita…

 Cuvintele baiatului il dureau pe Ionut undeva adanc, dar tot acolo, in adancul inimii, el stia ce simtea de fiecare data cand vorbea cu Maria… si desi ratiunea ar fi putut sa-i spuna altfel, inima ii spunea ca Maria nu e fata pe care acei copii o cunosteau, ci fata pe care el o cunostea… Mariei insa ii era mai greu sa isi pastreze calmul auzind asta, si Ionut abia reusi sa o opreasca inainte de a se repezi catre cei din fata lor… Ii facu un semn cu ochiul, apoi le spuse baietilor…

 –         Deci asta zicea Maria despre noi, nu? Dar stii ce spune despre voi de cand a venit aici? Spune ca… “Si copiii aia au un suflet bun in ei, doar ca nu-si dau seama… eu tin mult la ei, si mi-ar placea sa ne jucam toti impreuna, dar ei sunt prea orbiti de diferentele exterioare dintre noi ca sa poata accepta ca in interior, toti am putea sa fim la fel de minunati… As vrea sa isi dea seama de sufletul bun care sta in ei, si sa lase rautatile, ignoranta si razbunarea si sa vina sa ne jucam impreuna…”

 Maria ramase socata pe moment sa constate ca Ionut nu ii cearta, dar caldura pe care o citea pe fata lui o facu sa inteleaga ce incearca el sa faca… si desi furia pe care o simtea fata de fostii ei prieteni era inca prezenta in ea, reusi sa o controleze, si continua cu o voce calda…

 – Andrei, Cristi, asa erati cand eram eu cu voi? Asa ne jucam noi inainte? Asta faceam? Bateam copii nevinovati? De unde a aparut rautatea asta in voi? Oare chiar asa rau v-am facut pentru ca am plecat? Voi stiti cat de mult sufera copiii astia mici pentru ca cei mari ii bat si nimeni nu se joaca si cu ei niciodata? Voi aveti tot ce va trebuie, dar ei nu aveau nimic daca nu era Ionut, si vreau sa ii ajut si eu… Dar cum sa fac asta daca cei care spun ca imi sunt prieteni reactioneaza asa dur in urma plecarii mele? Ce credeati ca veti rezolva batand niste copii neajutorati? Cata bunatate e in rautatea asta mai? Oricum… noi vom ramane impreuna, si… ne-ar placea sa avem mai multi prieteni. Dar daca voi nu puteti sa treceti peste faptul ca ei nu au jucarii pe care sa vi le dea si voua, atunci stati acolo unde sunteti si veti fi fericiti… lasati-i insa si pe altii sa se bucure… stiti, rautatea nu e o calitate…

 Copiii cei mari nu se asteptau sa auda asta, obisnuiti fiind ca atunci cand ei loveau cu rautate, raceala sau indiferenta pe cineva, acela sa le raspunda tot cu rautate, si nu cu bunatate sau intelegere… Se uitara unii la altii, se uitara la copiii cei mici care stateau tematori strans lipiti unii de altii, se uitara la mainile stranse ce-i uneau pe Ionut si pe Maria, si intelesera… Nu era nimic maret in urzicile din mainile lor, si nici ignoranta sau gandurile de razbunare nu ii faceau niste oameni buni… Pe rand, lasara sa le cada din mana firele de urzica si se apropiara de cei doi copii…

 –         Ne pare rau… spuse unul din ei cu o voce tremurata, realizand raul ce-i intrase in suflet… Nu intelesesem de ce ne-ai parasit, de ce in alta parte gasesti mai multa bucurie decat cu noi, cei care ti-am fost alaturi atata timp… dar am inteles acum… altii aveau nevoie de bunatatea ta mai mult decat noi… Si noi te-am judecat atat de aspru pentru asta si vroiam sa te pedepsim… iarta-ne… nu meritam sa-ti fim prieteni…

 Numai un om cu un caracter puternic si un suflet bun ar fi putut sa faca ceea ce Maria a facut in continuare… Pentru ca atunci cand cineva te loveste atat de dur cu rautate, nepasare si neintelegere, e greu sa il mai poti privi ca pe un om bun… Si chiar daca te-a ranit si te-a dezamagit, sa il ierti pentru ceea ce a facut e poate singurul mod prin care el va invata ceva si se va schimba…

 –         E o dovada mare ca intr-un om exista bunatate atunci cand isi da seama ca a gresit si ii pare rau din suflet pentru asta… Ma durea mult ca nu intelegeati de ce-am plecat si m-ar fi durut si mai mult daca dupa tot ce-a fost intre noi, voi mi-ati fi intors spatele complet si v-ati fi batut joc de tot ceea ce eram si facusem impreuna… Nici nu stiti ce mult doare sa nu mai insemni nimic pentru cineva care a insemnat totul pentru tine candva… Dar e minunat ca v-ati dat seama de durerea pe care ati provocat-o si va pare rau pentru asta… si… daca si ceilalti sunt de acord, mie mi-ar placea sa va jucati si voi cu noi… Pentru ca un om care plange pentru greselile lui, e un om mai bun decat era inainte…

  –         Ionut, iti datoram niste scuze si tie si copiilor… sper sa puteti sa ne iertati, si… sa ne primiti si pe noi in jocul vostru… de acum toti suntem egali, si o sa avem grija ca nimeni sa nu ii mai raneasca pe cei mici…

 –         E intotdeauna loc pentru suflete bune si calde aici… si atata timp cat un om isi da seama ca a gresit si ii pare rau pentru asta, atunci lucruri bune inca se pot intampla… Mai trist este cand mandria, rautatea si nepasarea nu ii lasa pe oameni sa le para rau… atunci tot ce ramane intre doi oameni e indiferenta si raceala… si indiferenta e atat de dureroasa uneori…

 –         Haideti, hai sa marim cortul, si sa aducem mai multe carti si caiete, am putea sa facem un fel de scoala pentru cei mici… spuse Maria cu zambetul pe buze…

 –         Daaaa!! Se bucurara acestia…

 Si asa a fost ca acel cartier a devenit faimos pentru faptul ca niciun copil nu a mai lovit vreodata un alt copil, si niciunul nu i-a intors spatele altuia la nevoie, si toti se jucau intre ei ca fratii, egali, indiferent de numarul de jucarii sau de hainele pe care le avea fiecare… Pentru ca in acel cartier, sufletul era jucaria cea mai de pret, si atunci cand ai grija de acea jucarie, binele invinge intotdeauna…

 –         Iti multumesc Ionut… datorita tie am devenit cu adevarat eu…

 –         Si eu iti multumesc Maria… datorita tie lumea din jurul nostru a devenit cu adevarat mai buna…

 Si apuse soarele peste coline, lasandu-i pe cei doi copii tinandu-se de mana sub un cer portocaliu si cald, pierduti undeva, pe varful unui deal, sub un stejar…

 Si Dumnezeu privea catre cei doi stiind ca pentru ei fusese lumea creata, si stiind ca atunci cand exista cel putin doua suflete bune, mai multe vor aparea in jurul lor… si astfel, prin bunatate, implicare si iertare, raul poate fi invins, si lumea poate fi mai buna…

 –         Haide sa stam toata noaptea aici sus, sa ne uitam la stele…

 –         Haide!

…

  Pentru cineva care a uitat…

 Ioan Stoenica, 24 ianuarie 2008