Cand spargeam nuci intre dinti

La veveritele care ma viziteaza uneori in gradina am observat o chestie interesanta: ca sa manance o nuca, ele sparg coaja pentru a ajunge la miez. Le place doar miezul, coaja o arunca – o sparg fara mila. E clar ca stiu bine ce vor, ce le place, ce le este util. Miezul, nu coaja.

Noi insa… nu stim asa bine ce e cel mai important pentru noi. Parca am vrea sa ajungem la miez, dar ne e mila de aparente, de straturi exterioare, de coji dure. Pe care le protejam, nu le putem sparge, nu putem renunta prea usor la ele – chiar daca asta ne tine departe de miezul mult mai important. Nici nu prea stim de fapt ce e in interiorul nucii noastre, vedem mult mai usor felul in care oamenii se lovesc de coaja noastra pretioasa – si luam apararea cojii cu toata forta uneori.

Alteori incercam sa privim mai in interior – dar nu asa, ca veveritele barbare, noi suntem mai delicati: vrem sa vedem miezul nucii, fara sa spargem coaja. Sa ne strecuram cumva ochiul prin vreo crapatura micuta, despre care sa fim siguri ca nu afecteaza prea tare coaja. Sa ne bagam ochiul in nuca, fara sa spargem coaja – cum o fi? Oare se poate? Si daca ochiul ajunge acolo in felul asta, ce vede? In intunericul inchis in coaja de nuca? Un gol intunecos, care ne sperie si pe care ne va fi mult mai usor sa-l ignoram apoi. Nu poti vedea fara lumina si nu poate intra lumina intre ziduri perfect inchise. E nevoie sa cada niste ziduri, niste masti, niste pareri false despre ceea ce crezi ca esti. Si apoi vei incepe sa vezi…

Mai avem multe de inteles despre cum natura e mult mai desteapta decat noi. Asa ca ne va fi greu sa spargem cojile care ne tin inchisi in intuneric. Asta pentru ca nu am inteles ce sunt cojile de fapt si cine suntem noi de fapt. Ne tinem cu dintii de coji si atat – in loc sa riscam sa spargem un dinte, spargand, ca in copilarie, nuca intre dinti.

veverita

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Cand spargeam nuci intre dinti

  1. patrick0218 zice:

    Crezi ca ar fi bine sa renuntam la coaja? Sau si coaja are rolul ei? 🙂

    Apreciază

    • Ioan zice:

      Eu nu vad intai vreo renuntare si nici nu ma grabesc sa iau apararea vreunei coji. Mai important mi se pare miezul. E ca si cand as zice „sanatatea e mai importanta decat alcoolul” si lumea ar lua apararea alcoolului, nu cumva sa trebuiasca sa renunte la el, de dragul unei sanatati (miez) de care de fapt ne pasa doar teoretic. Nu trebuie neaparat sa renunti la ceva. Trebuie sa iti doresti ceva foarte mult. Pe urma nu mai e vorba de renuntare ci de evolutie.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Frumos scris. dar cam scurt…

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s